Confesiuni(I)


AMINTIRI DESPRE MAMA

…Vară…Zăduf. Nu mai pot. Las Chişinăul cui îi place apa gazoasă şi fug la ţară. Acasă, la Pererita. Plec…

Cu trenul până-n Lipcani. De-acolo pe jos, pe valea Prutului, 10 kilometri, ca pe vremea când şcolăream; mi-e dor de mersul pe jos, de oboseala firească a picioarelor. Trec Şirăuţii, o tai prin pădurea Larga, apoi de-a dreptul pe câmp, până acasă. Înot printre pomi întunecaţi de tutun.

Lumina pare şi ea ostenită. S-a dus floarea soarelui, nu mai are lumina pe ce odihni. S-a dus: a zburat, tot ce-i frumos zboară – pasărea, gândul. Zboară şi vin înapoi. Dar floarea? Floarea-soarelui unde-a zburat? Şi de ce nu vine-napoi? Înaintez printre pomi de tutun. Mai mult femei sub frunze. Trudă grea, dar şi banul mai greu.

Oare ce face mama? E acasă? La deal cu sora?

„Vino, mamă, la mine şi stai, îi zic uneori, mai lasă lucrul, odihneşte-te.”

Iarna – da, primăvara, vara, toamna – nu. Nu poate mama fără câmpie.

„Dochiţă, auzi Dochiţă? Ţi-a venit băiatul!”

Aleargă mama-ntr-un suflet. N-o văd, văd numai direcţia din care aleargă după frunzele zbătându-se şi fâlfâind grabnic ca nişte aripi – a scăzut mama, copil. Iată, răsare întâi lacrima ei, mai mare ca trupul mamei. Lacrimi de bucurie.

Mă sărută: „Ai venit?”

O sărut şi eu, are obrazul amar :

„Am venit, mamă”.

Mergem spre casă, casa la marginea satului, la noi casele rămase fără bărbaţi după război se găsesc mai mult la margine, nu ştiu de ce. Mă-ntreabă mama ce fac nepoţii, îmi spune la cine a fost la nuntă, cine-a murit, c-a rămas fără cocoş, i-a dispărut din poiată, că plouă în pod.

Mă las jos în ogradă, la umbra zarzărului care nu mai este. Iarba înaltă – se uită prin geamuri în casă. Casă de văduvă. „Maică bătrână,/ Nimeni nu intră-n/ Ograda văduvă-a ta: „O, iarbă înaltă!/ La icoana ferestrei/ Ţârâie noaptea un greier,/ Uşor luminându-te./ O, candelă mică!/ Aveai şi-un cocoş./ Îl ţineai ca să cânte,/ Cine-a îndrăznit să ţi-l ia?/ O, soare de casă!/ Doamne, ce bine!/ Că nu se mănâncă/ Şi ei: greieruşii/ O, suflete singur!” (…)

Se văd munţii în zare. Închid ochii să văd şi Cernăuţii. Când eram mic, credeam că-n lume-i un singur oraş: Cernăuţii. Mi-e dor de ei: de Cernăuţi. Mi-e dor de munţi, de aerul lor. Nu se vede divinitatea din crestele lor, dar de acolo, se poate crede în ea…

***

…-Ce înseamnă pentru Dumneavoastră dragostea faţă de mamă?

-Înseamnă neuitarea casei părinteşti, a locului în care te-ai întemeiat, permanenţă, limbă – totul. Cine n-are mamă, n-are nimic, glăsuie un proverb bengalez, vorbind parcă prin gura Mioriţei.

Dragostea melancolică a omului matur pentru mama ar fi dorinţa lui de a redeveni copil şi conştiinţa dureroasă a imposibilei întoarceri.

Mama este copilăria noastră îmbătrânită.

-Spuneţi-mi cea mai frumoasă poezie despre mama.

-„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;” …

Sau din folclor: „De străini îi plină lumea,/ Da măicuţa-i numai una…”

***

AMINTIRI DESPRE COPILĂRIE

-Care din jocurile copilăriei v-au plăcut cel mai mult?

-Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiului şi a fost umilită de urmările sale. „Jocul” meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zadarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curativ.

Din jocurile de azi aş alege caruselul, unde nimeni nu întrece pe nimeni, unde fiecare în felul său…Un joc extraordinar de frumos, nu simţi în ceafă gâfâiala nimănui, nici tălpile celui din faţă nu-ţi aruncă nisipul în ochi – există numai bucuria zborului şi altceva nimic.

***

-Istorisiţi, vă rog, o întâmplare veselă din copilăria Dumneavoastră.

-Mă trimite mama-ntr-o zi cu treburi la cineva. Strig la poarta omului:

„Moş Talancă!”

Iese moş Gheorghe, căci aşa îl chema pe om, iar Talancă era porecla sa, şi mă ia pe fugă.

Vin acasă, înşir mamei păţania mea şi mă ia şi mama pe fugă:

„Neruşinatule!”…

Când eram copil mic de tot, ştiam pe oamenii de mai departe de noi după poreclă. Credeam că porecla este un nume adevărat. Erau frumoase poreclele. Un fel de parabole. Bunăoară Talancă. Ştii de ce-i spuneau aşa? Pentru că trăncănea toată ziua. La noi în sat, dacă nu ai măsură la vorbă, se spune că tălăncăneşti….

***

-Care altă zi, obişnuită, din viaţa Dumneavoastră a fost ca o sărbătoare a copilăriei?

-Sărbătoarea mea a fost continuă. Ea se numeşte m a m a.

Nici războiul, nici urgiile sale, nici foamea necruţătoare n-au putut întuneca această neasemuită Sărbătoare. În preajma mamei m-am simţit întotdeauna copil.

Abia la 47 de ani, când mama s-a stins din viaţă, când ea a plecat, cum se spune, la strămoşi, abia atunci am pierdut această dulce şi irepetabil stare.

O chem uneori, noaptea prin vis, dar nu ajunge la mine decât jilava umbră a pietrei pe care trebuie să dăltui următoarele rânduri:

A căzut o stea,

S-a topit în taina se seară.

Ţi-a fost viaţa grea,

Fie-ţi, maică, ţărna uşoară…

***

EMINESCU

-Ce înseamnă Eminescu în destinul Dumneavoastră poetic?

-Răspundere, în primul rând. Eminescu este izvorul. Este lacrima de foc a Universului. Suntem un dor de noi înşine („cunoaşte-te pe tine însuţi”), suntem un dor al Universului.

(…) Eminescu este o cetate cu o singură intrare şi cu o sută de ieşiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveţi, te învoiniceşti, apoi ieşi pe unde crezi tu că-i mai bine, ducând mai departe făclia graiului şi spiritului neamului tău.

Important, la început, este să găseşti intrarea, să cunoşti semnele ei, să nu le încurci.

(…) Mai larg decât fire, nemărginire, Eminescu a ajuns la mine târziu. Cred că aveam vreo 19 ani când am văzut şi luat în mână cartea Sa.

Descoperindu-l pe El, mi-am descoperit sufletul. Cunoaşte-te pe tine însuţi…Trebuie că abia atunci am pătruns tâlcul acestor vorbe.

Cobori în jos, Luceafăr blând…

În mine îngenunchea, rugându-se pentru dulcea apropiere a Lui, cineva de care nu aveam ştire. „Necontenita stea” a coborât până la copii.

Am văzut sădindu-se un măr, un păr. Dar nu am văzut cum se pune un tei. Poate că teii răsar tainic şi cresc singuri fără să-i pună cineva? Ca izvorul. Teii sunt izvoarele văzduhului. Cine locuieşte sus, ca pasărea, nu se poate usca de sete. Mireasma teiului este respiraţia cerului. Niciodată nu suntem mai aproape de adâncul de sus ca atunci când înfloresc teii.

***

Eminescu este izvorul, ramul. Un verde ne vede. Cred că nu scriam niciodată acest vers, dacă nu-mi limpezeam fruntea şi ochii în apa izvorului, în verdele ramului.

Exclam în faţa poeziei Sale o dată cu Poetul: „Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul”, ori: „Eşti steaua care mă păstrează”.

***

În preajma lui sunt ca înaintea mamei. „În faţa mamei mele, – spunea Camus -, simt că fac parte dintr-o seminţie nobilă: aceea care nu invidiază nimic.”

Eminescu este un arbore-dor. Arbore ce vede cu rădăcinile. Pământul e jilav de rădăcinile Sale. De ce-or fi oare umede stelele cerului spre dimineaţă?!

***

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată… este făclia miraculoasă care, apropiată de zidurile mănăstirii, ar putea să ne arate mişcarea tainică a vieţii lui Manole.

A muri eroic, îndemnat nu numai de anumite împrejurări dramatice, dar îndemnându-ţi singur fiinţa spre moarte, este semnul unei mari bărbăţii şi al unui profund optimism. Manole şi Mihai, celălalt mare meşter al nostru, au fost nişte profunzi optimişti. Două coloane infinite.

***

Aşa-mi vine câte-un dor,/ Într-o clipă-aş vrea să mor/ Într-o gură de izvor/ Pe braţele cui mi-e dor,/ Mormântul să mi se sape/ Sub un tei cu frunze late,/ Frunzele s-or scutura,/ Pe mormânt s-or aşeza/ Şi dorul mi-or stâmpăra.

Ce caldă şi rodnică apropiere între aceste frumuseţi populare şi simţirea eminesciană!…

***

POEZIA

-Stimate Grigore Vieru, aş vrea, începând conversaţia noastră despre poezie, s-o pornim de la izvor…

-Cu plăcere, dar vom porni nu de la ci către izvor. Căci eu, din păcate, nu vin de la , ci merg spre el. Am spus „din păcate”, pentru că era firesc să mă adăp la el în copilărie încă.

Izvor însemnând pentru mine: folclor, Eminescu. Izvorul este o metaforă. Prima şi cea mai puternic şi viguroasă metaforă a unui popor creator. O metaforă din care poţi trăi ca din pâine.

-De unde porneşte pentru Dumneavoastră Poezia?

-Copil, am văzut cel din urmă rănit al celui de-al doilea război mondial – Soarele – ridicându-se deasupra jalei înlăcrimate a milioane de mame şi copii. Semăna la faţă cu tata pe care-l aşteptam, dar nu era el. Erau multele mamelor lacrimi strânse în una singur, fierbinte şi uriaşă.

Copil, rămâneam noaptea singur în casă. Am o poezie mai veche pentru cei mici – „Cântecul puişorului de melc”: „S-a stins soarele cel bun,/ Eu mă culc, poveşti îmi spun./ Dar nici una nu-i frumoasă…/ Greu e singurel în casă!”

Ei bine, află că melcul din poezie sunt eu când eram mic. Rămâneam noaptea singur în casă. Nu mai închideam ochii. Vorbeam cu umbra zarzărului din faţa geamului, singură şi ea şi ghemuită în faţa casei sub liniştea aurie a lunii. Cred că atunci am început să fac literatură – de frică şi singurătate.

-Parcă am mai auzit asta undeva.

-Da…Umbra aceea a zarzărului mă urmăreşte mereu…

Şi cum îţi spuneam, îmi era frică. Cel mai rău mă temeam de golul necunoscut, lăsat, în peretele casei, de scoarţa noastră de lână, scoarţă pe care erau singurele pe atunci frunze verzi şi flori vii… Ne părăsiseră şi ele. Căutam să întorc ochii în altă parte. Număram stelele cerului, dar îmi ieşeau mai multe cruci şi mai puţini bobi de porumb.

Se întorcea mama din părţile Cernăuţilor cu bobi adevăraţi de porumb. Luam doi-trei cu o bucurie nemărginită închipuindu-mi că sunt nişte ouă mici şi aurii aduse de la Paştile piticilor. Era secetă. Era „crăpat pământul până la sicrie”. Poezia mea de acolo porneşte, din copilărie.

***

…Poezia pentru maturi înseamnă, în cazul meu, aratul pe arşiţă într-un pământ uscat. Poezia copiilor este ploaia curată, care mă spală de colbul zilei, mă înseninează şi mă întăreşte în vederea aratului.

Eu când nu mă înţeleg cu cei mari, mă întorc la copii, la cei care „mă cheamă în jocul lor fără să-mi ceară în schimb un compromis”.

Când plouă, ne ascundem în vreo căsuţă pustie de melc unde ne spunem poveşti. Pe urmă le urc săniuţa pe dealul curcubeului de unde ne slobozim bucuroşi la vale până când dăm jos de bulgării pământului şi de pietrele lui. Doamne, ce repede trece un curcubeu!

(…)-Care dintre frumuseţile vieţii vă bucură mai mult?

-Toate, dacă sunt frumuseţi adevărate. Dar, cu deosebire, lumina dimineţii. Atât de frumos şi curat e soarele dimineaţa, încât, iţindu-se de după deal, aştept parcă să strige ca un copil: cu-cu! Nimic mai frumos ca lumina dimineţii!

În apele ei îmi simt mai liber sufletul. Iar din toate aceste măreţe şi sfinte ale lumii libertatea sufletului este minunea cea mai desăvârşită: nimic nu i se poate adăuga.

-Ce este poezia? Vă rog să o definiţi.

-Cine o poate defini? Nişte consideraţii: poftim. Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat de gura inimii. Cântecul ce uneşte spiritul cu simţirea e ca un măr împlinit sănătos: din care parte nu-l muşti îţi bucură inima.

Găsind pe masă vinul lăsat de Inimă alături de pâinea adusă de Spirit, poezia bucura-se-va egal de amândouă darurile, căci şi unul şi altul sunt la fel de fără de preţ.

Dac aş avea două inimi, una aş vrea să gândească.

Poetul adevărat este cel care, nesăturându-se din poezie, nu se satură de ea.

Fericit poetul a cărui cântare nu bogat, ci liber de-atâtea îl face.

Înţeleptul care crede că el este mai mult decât este cu adevărat, munceşte şi pentru mai multul din sine cel închipuit. Poezia trebuie să ruşineze sufletul sărac, să-l părăsească chiar.

Pasărea nu copacul şi-alege în care s cânte, ci pădurea.

***

-Care ar fi după Dumneavoastră sarcinile poeziei de azi?

-În general aceleaşi dintotdeauna. Să-i facă omului clipa mai uşoară şi mai frumoasă. Să-l facă pe om mai bun, mai încrezut în forţele sale. Să-l facă să-i fie dragă viaţa, natura din sânul căreia este uneori smuls. Să încurajeze, cum spune poetul, soarele să răsară şi femeia să nască. (…)

Iar una din minunile fundamentale este să întindă punţi între oameni, între popoare, să-şi desfăşoare larg steagul luptei pentru cauza păcii.

Nu plumbul!/ Porumbul/ Cu săbii de aur./ Nu norul! Ci dorul/ Pe frunze de laur./ Nu ceaţa! Ci faţa Ta, lună, în ape./ Nu spada! Ci draga,/ Aproape-aproape…”

***

(Extras din volumul antologic GRIGORE VIERU, „Rădăcina de foc Poeme Confesiuni”. Cuvânt înainte de Ioan Alexandru; Postfaţă de Victor Crăciun. Ediţie ilustrată de Sabin Bălaşa; Selecţie şi îngrijire de ediţie: Arcadie Donos, Bucureşti, UNIVERS, 1988).


%d blogeri au apreciat asta: