-Întâlnirea cu Eminescu

„Sunt peste douăzeci de ani de atunci.

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.

Văzându-mă că citeam întruna, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

-Îţi place să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent; face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.

Şi-mi povesti cum găsise într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat – care slujea în curte şi la grajd – culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller.

În ieslele grajdului, la o parte era un geamantan – biblioteca băiatului – plin cu cărţi nemţeşti.

Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un fel de viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi un copil de oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare.

Actorul îi propusese să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acum se afla la Bucureşti.

Seara trebuia să vie la directorul lui – astfel puteam să-l văz.

Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul meu aventurier ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.

Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel – că, adică, un om mare trebuie în toate să fie ca oamenii – era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi.

Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. (subl. ns).

-Mă recomand, Mihail Eminescu.

Aşa l-am cunoscut eu.

Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani!

Ce entuziasm! Ce veselie!

Hotărât. Închipuirea nu mă înşelase… Era un copil minunat. (…)”

(I.L.CARAGIALE: În Nirvana, (Opere, ediţie îngrijită de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin, vol. IV, Bucureşti, 1965, p.9).

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: