-Năstase Marin:,,CU-CU!”

Era o frumoasă zi de mai… La o margine de pădure, într-un decor decupat dintr-un pliant promoţional, câţiva turişti şi turiste ascultau vrăjiţi simfonia primăverii.

Stăteau tolăniţi pe iarba mătăsoasă, cu ochii închişi şi gurile deschise, dornici ca trilurile ce picurau din frunzişul des să le inunde sufletele. Simţeau cum energia lină a misterioaselor ciripituri le purifica celulele otrăvite de stresul cotidian.

Dar toţi căzură în extaz când fagotul cucului din depărtare le transmise fascinantele silabe. Ce efect aveau acestea, când zburau prin eter de peste tot şi de nicăieri!

Iar pe el…misteriosul cuc, îl auzeau cum cântă, îl simţeau că e undeva, dar… nu-l vedeau. Credeau că e acolo…în direcţia aia, la vreo sută de paşi, probabil ascuns în copacii ăia. Se uitau şi…nu-l vedeau.

Apoi, deodată îl auzeau în cealaltă direcţie din tufişul de acolo. Dar când întorceau capul să-l privească, nu vedeau nimic. Insistau cu privirea, dar… strigătul lui se auzea din altă direcţie, tocmai…hăt, din depărtări.

Nu le-a rămas decât să se cuprindă de această magie, să lase fermecatele silabe să li se scurgă-n suflet şi apoi… să le asculte cum vibrează acolo, aşa cum simţeau acum, privind cerul cu ochii închişi…

Poate din acest motiv, o simpatică domnişoară a exclamat exaltată:

-Ce frumos cântă cucul în mine! Regret că nu-l văd… De multe ori l-am simţit, dar nu l-am văzut niciodată…

Cei din jur izbucniră în râs iar un mucalit i-a şoptit:

-Hai cu mine în pădure să ţi-l arăt. Abia acolo ai să simţi cât de duios cântă.

Iar hohote în cascadă, dar tânăra le-a retezat-o scurt:

-Terminaţi cu bădărăniile, că nu sunt dispusă să ascult bancuri stupide! Dacă aţi fi oneşti, aţi recunoaşte deschis că n-aţi văzut cucul în viaţa voastră! Să nu-mi spuneţi cum arată, că…l-aţi văzut în poze!

Cei din jur încetară râsetele. Tânăra insistă:

-Dacă l-a văzut vreodată cineva, îl rog să mi-l descrie!

Bunul simţ le astupă gura la toţi. Prin pânza tăcerii care-i învăluia , doar izvoarele ciripiturilor se scurgeau lin peste ei. În depărtări, cunoscutele silabe alergau ghiduşe şi se jucau de-a v-aţi ascunselea prin urechile lor, ca o confirmare că nimeni nu-şi pierdea timpul cu studiul atlaselor ornitologice. Sunt atâtea alte treburi importante…

Însă tăcerea se rupse brusc:

-Stimată domnişoară, află că eu l-am văzut de mai multe ori pe iubitul dumitale, mister Cucu. Şi când cânta şi când zbura. Pot oricând să vi-l descriu!

Toţi întoarseră capul să-l vadă pe fericitul care a stat tete-a-tete cu misterioasa pasăre. Era un domn cu mustaţă ce privea plictisit defilarea norilor pufoşi. Curioşi, toţi începură să-l sâcâie:

-Chiar l-aţi văzut? Cum e? Cum arată? Vă rugăm să ne spuneţi!

Domnul cel plictisit luă de alături un pai în gură şi începu să peroreze, plin de importanţă:

-Eh, spanac! Cucul…este şi el o amărâtă de pasăre…banală…cenuşie…ca o cioară nenorocită…dar cu o coadă mai lungă şi corpul fusiform. Iar cântecul lui…Să fim serioşi!

Ochii celor din jur se făcură mari cât cepele. Sorbeau cuvintele savante:

-Va să zică, aşa arată cucul!

Domnul cel plin de importanţă continuă să privească cerul cu paiul în gură, tăcut şi plictisit. Simţea mângâierea admiraţiei celor din jur, plin de invidie. Deodată, domnul cel plictisit se ridică brusc, arătând cu degetul:

-Uitaţi-vă! Uite, acesta este cucul!

Toţi îşi aruncară privirile în direcţia indicată, ca să vadă cucul, prima oară în viaţa lor.

-Nu faceţi zgomot şi nu vă mişcaţi! Şopti, sâsâind, domnul cel mustăcios. Acuş o să cânte!

Toţi înmărmuriră în poziţiile iniţiale, cu gâturile răsucite după presupusul cuc. Acesta fâlfâi din aripi, pe sub nasul lor şi se aşeză cuminte în vârful unui stâlp.

.Şi…ziceţi că o să cânte? şoptiră cei înţepeniţi.

-Sst! Sigur că o să cânte! sâsâi mustăciosul. Nu vă mai mişcaţi!

Cei din jur înţepeniră şi mai tare, ţinându-şi respiraţia, cu gurile căscate. Ochii le lăcrimau de atâta concentrare.

Însă pasărea din vârful stâlpului privea indiferentă în eter, nepăsătoare la atenţia înţepenită a celor de jos. Iar aceştia nu înţelegeau de ce a zburat acolo şi de ce stătea aşa… degeaba şi nemişcat. Ce are de gând? Ce urmăreşte? Nu-şi dă seama că este în centrul atenţiei?

Cum timpul trecea şi ea nu făcea nimic, toţi îşi pierdură răbdarea. Chiar erau intrigaţi. Cum şi-a permis să se aşeze acolo, în faţa lor, fără să facă ceva? Să dea din aripi, să dea cu ciocul în stâlpul sau, mă rog, să cânte! Cum îşi permite să piardă acest timp preţios (care…este timpul lor) aşa, fără rost, fără nici un scop? De ce tace şi se uită aiurea? Aşteaptă să fie rugată? Ce impertinenţă, domnule cuc! Cu ce drept ne sfidezi? Te crezi vedetă? Vrei să te implorăm?

Cam aşa gândeau cei înţepeniţi care ajunseseră la capătul răbdării. Când, deodată, indiferenta din vârful stâlpului scoase un sunet prelung:

-Craau!

Hohotele de râs se revărsară într-un torent devastator, ca o eliberare.

-Uite, domnule, spuse unul, cum ne cântă nouă cucul!

Toţi traseră pripita concluzie, că fiecare pasăre…

Dar biata ciovică, ruda săracă a mult hulitului domn Corbus-Corbus îi privi mirată şi spăsită ca un elev prins cu temele nefăcute. Parcă le-ar fi spus:

-Ce v-am făcut? Cu ce v-am greşit?

Apoi, crezând că a înţeles cu ce le-a greşit celor de jos, zbură pe un alt stâlp din apropiere. Privea cuminte la gălăgioşii turişti care continuau să râdă. Parcă îşi cerea scuze:

-N-am ştiut că este stâlpul vostru! (Parcă era stâlpul lor). Şi se bosumflă, privindu-i mustrător:

-Dar ce? V-am spus eu că sunt cuc?

NĂSTASE MARIN (Galaţi)

Din ciclul: „Farse fără voie”

27 februarie 2009