-Elena Buică:,,Întâmplări cu animale”

Într-una din zile când am intrat în casă, Mara, nepoata mea, a început să strige de la etaj să închid repede uşa să nu iasă afară pisica noastră, Tiggy. “În zona unde locuim noi umblă un urs pe străzi”, îmi dă explicaţia Mara. “Poliţia din Pickering a anunţat populaţia să stea în casă şi să nu lase animalele pe afară. Acum caută ursul cu elicopterul”. Parcă mă amuza aşa o veste şi nu-mi venea să dau crezare celor auzite. Ştiam că Mara nu are obiceiul să facă astfel de glume, dar, chiar aşa, cum să crezi că mergand pe stradă poţi să dai nas în nas cu ursul? Doar Pickeringul nu este o localitate înfundată în mijlocul pădurilor. E drept că are în vecinatate mult spaţiu verde, dar animalele sălbatice îşi duc viaţa liniştite în habitatul lor, n-au de ce să îşi rişte viaţa amestecându-se cu oamenii, “fiare” periculoase pentru ele. Tot aşa, nu-mi venea să cred când un vecin ne-a adus-o pe pisicuţa Tiggy cam pe la ora 10 noaptea, după ce o scăpase din primejdia de a fi înhăţată de o vulpe care pusese ochii pe ea. Tiggy a noastră nu mai vede şi de aceea nu a fugit din faţa vulpii, unde, întâmplător se afla şi vecinul nostru. “Cum, ne-am mirat noi, umblă vulpi pe strada noastră?”. Sigur, ne-a raspuns el, am văzut-o clar, foarte aproape de mine.” Ziua urmatoare, un alt vecin ne-a spus că vulpea dădea târcoale casei noastre. Ne-am convins atunci că vulpea o pândeşte pe Tiggy şi am fost mai atenţi. În noaptea următoare, tot cam pe la ora 10, fiică-mea şi-a amintit că pisica e afară. A deschis uşa din faţa casei şi vulpea, stând pe coadă, liniştită, şi-a aruncat privirea spre ea, parcă pusă pe dialog. O aştepta pe Tiggy care tremura sub o bancă unde vulpea nu putea să ajungă. Amintindu-mi de acest episod petrecut cu cateva luni înainte, mi-am amintit şi de prima impresie a fratelui meu venit în vizită din Bucureşti. “De ce v-aţi luat casă la marginea pădurii?” m-a întrebat el aratându-mi o perdea de pomi de langă noi. “Dupa pomii aceia sunt case, i-am spus eu, noi nu locuim langă pădure”. “Măi…a glumit uşor fratele meu mirându-se de modul de viaţă canadian atât de diferit de cel bucureştean, aici poate să te mănânce lupul”.

Episodul cu ursul a fost apoi relatat în presă. Nu era un pui, ci un urs de patru ani, de peste 100 Kg. Probabil s-a rătăcit la o oarecare cotitură prin pădurea din apropiere şi nemaiştiind ce să facă, a plecat pe valea săpată de un pârau care vine dinspre pădure şi străbate Pickeringul, nu departe de casele noastre. Copiii din doua şcoli din apropiere au fost reţinuţi în incinta şcolii şi oamenii au fost anunţaţi să stea în casă, ceea ce îmi spusese şi Mara. Poliţia a împânzit teritoriul cu maşinile, iar elicoptererul a monitorizat de sus traseul ursului. Au găsit ursul tare înfricoşat, doctorii veterinari l-au tranchilizat, i-au dat antidot contra tranchilizantelor, apoi l-au transportat într-o padure unde poate să îşi ducă viaţa liniştit.

O întâmplare nostima mi-a adus zâmbetul pe buze pentru mai multă vreme. În prima vizită făcută în Canada, am observat o evidentă diferenţă în modul de manifestare al oamenilor. Romanii nostri râd şi gesticulează impetuos, în timp ce canadienii, sunt mai reţinuţi, deşi poartă mereu zâmbetul pe buze când îţi vorbesc. Din dorinţa de a-i cunoaşte mai bine, i-am pus o întrebare fiicei mele:
– Ce îi amuză pe canadieni, ce fel de glume fac ei?
Într-una din zile, când fiica-mea a venit de la şcoală, mi-a spus:
– Vino să-ţi spun o întâmplare plina de haz din viaţa canadienilor. Astăzi a venit la şcoală o colegă, profesoară, care ne-a  spus:

„Haideţi să vă spun ce întâmplare am avut ieri, pe ploaia aceea rece care ţine de o săptămână. Ieri i-am dat drumul câinelui nostru în curte şi după un timp s-a întors cu iepurele vecinei în gură. Am sărit să-l salvez, dar n-a mai fost posibil. Iepurele era mort şi foarte murdar de noroi. Mă aşteptam la o foarte urâtă discuţie cu vecina care era mereu suparată pe mine din cauza câinelui care îi punea iepurele în primejdie. M-am gândit că, până vine vecina de la servici,  să îl spăl de noroi, să îl usuc cu feonul şi să îl pun în cuşca lui, ca şi când ar fi murit de moarte bună. A trebuit să insist mult până să scot tot noroiul din blăniţa lui, parcă era fiecare fir încşrcat de noroi. Îl uscam şi iar apărea noroi, apoi iarăşi îl spălam cu şampon. Când am terminat, m-am strecurat la cuşca lui şi l-am pus acolo închizând uşa, aşa cum făcea vecina. Cu emoţie, mă  uitam pe fereastră să văd când vine vecina plină de revoltă la mine. Dar n-a venit. Acum dimineaţa, cînd să plec la şcoală, mă întâmpină vecina spunându-mi:
– Vecină dragă, să ştii că prin curţile noastre se petrec întâmplări cu totul ieşite din comun. Iepurele meu a murit alaltăieri şi l-am îngropat în curte. Când am venit ieri acasă, l-am găsit în cuşca lui fără pic de noroi pe el, cu blăniţa uscată şi cuşca încuiată aşa cum o încuiam eu. Ce părere ai de o aşa întâmplare.

Am dat din umeri, străduindu-mă să nu zâmbesc, dar aici a trebuit să vă povestesc şi să  râd în voie”.

Gândindu-mă la întâmplări ieşite din comun cu animalele, mi-am amintit de o scenă văzută când mă aflam în vizită în comuna mea natală, Ţigăneşti-Teleorman. Stăteam pe prispa casei vărului meu depănând întâmplări din lumea satului împreună cu soţia lui, Culina. Alături de noi, într-un coş, dormea întinsă o pisică albă pe burta căreia se aliniaseră capetele a patru pui albi care dormeau şi ei ca şi când, nu demult terminaseră de supt laptele matern şi acum dormeau cu toţii fericiti. “Culino, îi zic eu, ce frumos tablou avem noi aici, parcă îţi încălzeşte sufletul privindu-i”. “Dar daca ţi-aş spune povestea lor, ai să rămâi mult pe gânduri. Nici eu nu am mai auzit de o aşa întâmplare până acum”. “E ceva atât de deosebit?” “Da. Ţi-aminteşti că anul trecut, discutând despre pisica asta albă, eu îţi spuneam că nu ţin la casă decat motani? Nu doresc pisici fiindcă nu pot să le omor pisoii şi nici nu îmi place să mă rog de unii-alţii  să-i primească. Pisica asta albă din coş este cotoşmanul de anul trecut, pe care îl ştii şi tu şi ăştia sunt puii făcuţi cu pisica  vecinii, Lenuţa. După ce i-a fătat, cam la o lună, într-o noapte, pisica-mama a dispărut. Probabil a prins-o vreun dihor. Atunci cotoşmanul nostru care mai mult stătea pe lângă pui, i-a luat de ceafă pe rând şi i-a adus la noi acasă, luându-şi în serios rolul de părinte ocrotitor. Eu i-am hrănit cu lapte şi apoi am chemat-o pe Lenuţa să-şi ia pisoii. Lenuţa i-a  pus frumos în poală şi i-a dus acasă. Dimineaţa m-am trezit iarăşi cu ei în coş, aduşi cu grijă părintească de tatăl lor. De trei ori i-a dus Lenuţa acasă şi uite-i, tot aici sunt. M-am învoit cu Lenuţa, eu sa îi cresc, dar când vor ajunge marişori, ea să îi dea prin sat”.

După câte ştiam, pisicile nu sunt loiale cum sunt câinii, dar mi-a mai venit în minte o întamplare care este de exceptie.

Roxana, prietena fiicei mele, avea o căţeluşă, Jeckiniţa, iubită şi îngrijită cu multă dragoste. In ultimii ei ani de viaţă a avut tovarăşia şi, aş putea spune chiar dragostea unei pisici, Silvester. De cum a fost adus în casă micuţul pisoi găsit pe drum, aruncat de cineva, căţeluşa l-a lins şi l-a luat în stăpânire. Pisoiul, cu burtica plină de lăptic, dezmierdat de căţel, s-a culcat pe el şi aşa au adormit. Si aşa au dus-o în mare prietenie şi s-au jucat cu mare tandreţe până i-a venit sfârşitul caţeluşei. Din acel moment, pisica nu s-a mai dezlipit de căţeluşa moartă până au îngropat-o. Nu a mai vrut să mănânce nimic şi nu s-a mai mişcat din locul în care dormea căţeluşa. Am urmarit-o cum se stingea de la o zi la alta refuzând mâncarea. Mi s-a rupt inima când am vazut cum plângea stăpâna rugand-o să mănânce. Uneori o dojenea cu inima ruptă: “pisică sinucigaşă ce eşti, mănâncă, pisică sinucigaşă!”  Nu peste multă vreme, pisicuţa s-a stins în acelaşi loc ca şi căţeluşa şi şi-a găsit locul să doarmă somnul cel lung în acelaşi mormânt cu ea, deasupra ei, cum a dormit în zilele ei fericite, fiindcă nici moartea nu i-a mai putut despărţi.

Acestea sunt întâmplări mai rare, dar nu poţi să vorbeşti despre animale şi să nu spui, măcar în treacăt ceva despre un fapt obişnuit, dragostea şi devotatentul neconditionat al câinilor pentru stăpânii lor. Cand s-a stins căteluşa noastră, Lori, am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare. Rana nu mi s-a închis nici acum şi îi duc dorul cu lacrimi în ochi. Rândurile acestea despre animale îşi au izvorul în această dragoste cu care răspund peste timp, dragostei ei pentru noi.