-,,Poezii”

Aceleaşi subiecte –(Ioanii)

Cine a zis că a murit Rebreanu

Ori Goga, Eminescu sau Coşbuc

Şi n-are cini-a ne cânta aleanul,

Că pomul vieţii ne-a rămas butuc ?

Eu zic că ţara-i plină de IOANI

Şi n-a pierit blestemul de pământ.

Nu-i stinsă setea omului de bani

Şi nu-i o vorbă bună-n cel cuvânt.

Clăcaşi-s tot aceiaşi, răstigniţi

Pe crucea de ţărână a veşniciei;

O clipă au crezut că-s izbăviţi,

Că sunt stăpânii holdei şi ai gliei.

Dar alţi boieri, mai noi şi hodiniţi,

Pe bani puţini le fur’ agoniseala,

Nimic nu s-a schimbat la obidiţi

Atâta doar, că alţii strâng zăbala.

Că nu-s mai împăraţi şi proletari

In lumea noastra? Totu-i o minciună!

Doar cei bogati, egali mi-s şi sunt tari

Iar ceilalti, o… obidită, biată turmă.

Cât alţi fanarioţi de pe pământ

Cu-a-noştrii merg, ţinându-se de mână,

Promisa bunastare-i vorbă-n vânt

Iar libertatea ţării, tot se-amână.

Subiectele-s aceleaşi, de demult,

S-au mai schimbat actorii intre timp.

De-aceea, cei ce-s duşi intr-u -cuvânt

Clepsidrei nemurire-s prin nisip!

Nu-i mort acel ce spus-a adevăr –

Cuvântul lui, de lacrimă amară,

Că-i strabunicul, moşul sau un văr,

E ruda noastră dulce, de la ţară.

Durerea lui a dat-o la urmaşi

S-o mântuiască-n lumea lor de mâine

Să-mi facă spre lumină, primii paşi,

Să nu mai mânce lacrima cu pâine.

Dar pân-atunci, e vremea lui Rebreanu

Şi e durerea ţării lui Cosbuc

Şi mai adună Goga-n el aleanul

Că ţara asta pusă-i pe butuc.

*

Din inimă

Cununa albă ţi-am făcut

Şi salbă din Luceferi

În ele-am pus cu împrumut

Iubirea celor teferi.

Cu roua frunţii le-am spălat

In praf de stele-n noapte

Şi strălucire eu le-am dat

Din lacrimă si şoapte.

Din inimă le-am pus puteri

Şi patimi din iubire

Din ochii minţii vii scântei

Din suflet fericire.

Şi-aşa mireasa mea pe veci

Ai nimb de nemurire

Iar glasu-mi are buze seci

Când să iţi cer iubire.

Mai bine-atunci te ţin în gând

Icoană de-nchinare

Sa mângâi sufletul meu blând

C-o dulce alinare.

.

Gara mare

(Romanţă )

În amintirea ce se cerne

Uitată-i gara-n vechea vreme

Când ş-aşteptau aici iubiri

Şi început de pătimiri.

Şi tot de-aici plecau speranţe

Imbrăţişate-n calde braţe,

Cu visuri mari cât larga zare

Şi începuturi de uitare.

Şi ochii plânşi pentru o vreme

Şi suflet ars, care se teme

De-amărăciunea necuprinsă

În cea iubire ce-i nestinsă.

Nu-i despărţire mai frumoasă

Şi nu-i uitare mai întorsă

Ca cea lăsată-n gara mare

In tren de dor, dus în visare.

Şi nu-i speranţă mult dorită

Ce mi se cere împlinită,

Ca revederea-n gara mare

Îmbrăţişaţi în sărutare.

*

Idolul ciob

Bătrâne vremuri dorm in ciob de lut

În idoli negrii cu obrazul supt

Ce si-au găsit culcuş sub brazde groase

Ori pe sub lespezi grele de sub case.

Au stat cuminţi o clipă-n veşnicie

Ferite-au fost de rele si urgie

Nu i-a atins nici soarele nici luna

Anilor mulţi pierdutu-li-s-a urma.

Olarul ce le-a plămădit pe roată

A pus in ele dragostea lui toată

A mestecat sudoarea sa cu lutul

Să dee muncii sale inceputul.

Din el baut-a apa de izvor

Truditul ce lucrează la ogor

La idolii de lut s-au inchinat

Si moşii si copii fară de păcat.

Le-au socotit comori de la străbuni

Lăsate moştenire de cei buni

Odată cu cetatea si pământul

Cu muntele, cu apa si cu vântul.

N-au preţ in aur, bani sau in carate

In ele-i viaţa noastră cu bune si păcate

Cu bucurii, nădejde sau durere

Războaie, libertate ori sete de avere.

In mâna celui ce frământă lut

Stă truda omenirii de-nceput

Muncit a fost cu-ai săi prin grele veacuri

La toate cele sa le afle leacuri.

Întrebări

(psalm)

Cucernice părinte, spune-mi mie :

De ce în lume toate îs pe dos ?

De ce e multă moarte-n parohie ?

De ce bătrâna lume nu-i de-ntors ?

De ce îmi bate vântul dezbinării ?

De ce se ceartă tata cu băiat ?

De ce la cei mai mari, cel larg al zării

Le pare strâmt şi trebuie schimbat?

De ce-i flămând mereu cel ce munceste

şi-şi numără bănuţii, că-s puţini,

Iar cel bogat îmi stă şi huzureşte

În case ori palate cu grădini ?

Ce zici, parinte, toate-s de la Domnul ?

N-o şti, Măritul, ce-i în lumea lui ?

O fi uitat cu totul ca, el, OMUL,

Facut a fost de mâna Dumnealui ?

Sau vrut-a, poate, ca pe cel ales

Să-l cureţe-n dureri si suferinţă,

Să-l stoarcă de puteri, ca la cules,

Să mi-l ridice-n slăvi de biruinţă.

Oi fi, părinte, rău şi păcătos

Si uneori uitat-am cele sfinte,

D-acuma-s cătrănit şi mânios

Că răul stă şi-n spate şi-nainte.

Si nu mai ştiu de el cum să mai scap

Că mi-a murit speranţa şi sorocul

Şi nu-i mai dau necazului de cap!

Să-mi fie ăsta drumul si norocul ?

Să fiu şi eu ales de Împarat ?

Ca-n lumea lui să-mi dee cât se poate ?

Atuncea, Doamne, fă-ţi un mic păcat :

Din bunătăţi promise, dă-mi o parte

Să mă deprind acum cu ce-o să fie,

Să văd de-o merita să mai aştept,

Şi ce-o să las în lumea asta vie,

Să văd dac-am fost rău ori fost-a drept.

De fost-am rău, al meu fie păcatul

Că n-am ştiut în lume să aleg,

Oi duce crucea mea cea grea cât veacul

Si fructe de mânie-am să culeg.

De fost-a drept, aşa să se întâmple !

În mine ţi-ai găsit al tău ales,

Atunci mai dă-mi necaz şi viaţa-mi umple,

Că în credinţă-l duc, pân-la cules!

Ţintirim

In vechiul ţintirim, în deal cu cruce

Tot dusu-s-au cei buni şi răi s-apuce

La somnul cel de veci netulburat

De-a lumii foşnet greu şi apăsat

De la strămoşi aşa ei învăţară

Să stea cuminţi şi trişti fără povară

Să lase lumii ceia de afară

Poveste vieţii lor, frumoasă, ori amară

Precum soldaţii adunaţi pe rânduri

Cu cruci la cap, închişi în patru scânduri

Aşteaptă Ionii. Toaderi ori Dumitru

Să-ncheie socoteli cu sfântul Petru

N-au multe ei de spus din astă lume

Cea plină de păcat ori fapte bune

S-or străduit pe cât au fost pe-afară

Să nu îşi umple numele de-ocară

Şi Doamne cât de mult au mai lucrat

Iar binele şi-n somn şi 1-au visat

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: