-,,Poezii”
Aceleaşi subiecte –(Ioanii)
Cine a zis că a murit Rebreanu
Ori Goga, Eminescu sau Coşbuc
Şi n-are cini-a ne cânta aleanul,
Că pomul vieţii ne-a rămas butuc ?
Eu zic că ţara-i plină de IOANI
Şi n-a pierit blestemul de pământ.
Nu-i stinsă setea omului de bani
Şi nu-i o vorbă bună-n cel cuvânt.
Clăcaşi-s tot aceiaşi, răstigniţi
Pe crucea de ţărână a veşniciei;
O clipă au crezut că-s izbăviţi,
Că sunt stăpânii holdei şi ai gliei.
Dar alţi boieri, mai noi şi hodiniţi,
Pe bani puţini le fur’ agoniseala,
Nimic nu s-a schimbat la obidiţi
Atâta doar, că alţii strâng zăbala.
Că nu-s mai împăraţi şi proletari
In lumea noastra? Totu-i o minciună!
Doar cei bogati, egali mi-s şi sunt tari
Iar ceilalti, o… obidită, biată turmă.
Cât alţi fanarioţi de pe pământ
Cu-a-noştrii merg, ţinându-se de mână,
Promisa bunastare-i vorbă-n vânt
Iar libertatea ţării, tot se-amână.
Subiectele-s aceleaşi, de demult,
S-au mai schimbat actorii intre timp.
De-aceea, cei ce-s duşi intr-u -cuvânt
Clepsidrei nemurire-s prin nisip!
Nu-i mort acel ce spus-a adevăr –
Cuvântul lui, de lacrimă amară,
Că-i strabunicul, moşul sau un văr,
E ruda noastră dulce, de la ţară.
Durerea lui a dat-o la urmaşi
S-o mântuiască-n lumea lor de mâine
Să-mi facă spre lumină, primii paşi,
Să nu mai mânce lacrima cu pâine.
Dar pân-atunci, e vremea lui Rebreanu
Şi e durerea ţării lui Cosbuc
Şi mai adună Goga-n el aleanul
Că ţara asta pusă-i pe butuc.
*
Din inimă
Cununa albă ţi-am făcut
Şi salbă din Luceferi
În ele-am pus cu împrumut
Iubirea celor teferi.
Cu roua frunţii le-am spălat
In praf de stele-n noapte
Şi strălucire eu le-am dat
Din lacrimă si şoapte.
Din inimă le-am pus puteri
Şi patimi din iubire
Din ochii minţii vii scântei
Din suflet fericire.
Şi-aşa mireasa mea pe veci
Ai nimb de nemurire
Iar glasu-mi are buze seci
Când să iţi cer iubire.
Mai bine-atunci te ţin în gând
Icoană de-nchinare
Sa mângâi sufletul meu blând
C-o dulce alinare.
.
Gara mare
(Romanţă )
În amintirea ce se cerne
Uitată-i gara-n vechea vreme
Când ş-aşteptau aici iubiri
Şi început de pătimiri.
Şi tot de-aici plecau speranţe
Imbrăţişate-n calde braţe,
Cu visuri mari cât larga zare
Şi începuturi de uitare.
Şi ochii plânşi pentru o vreme
Şi suflet ars, care se teme
De-amărăciunea necuprinsă
În cea iubire ce-i nestinsă.
Nu-i despărţire mai frumoasă
Şi nu-i uitare mai întorsă
Ca cea lăsată-n gara mare
In tren de dor, dus în visare.
Şi nu-i speranţă mult dorită
Ce mi se cere împlinită,
Ca revederea-n gara mare
Îmbrăţişaţi în sărutare.
*
Idolul ciob
Bătrâne vremuri dorm in ciob de lut
În idoli negrii cu obrazul supt
Ce si-au găsit culcuş sub brazde groase
Ori pe sub lespezi grele de sub case.
Au stat cuminţi o clipă-n veşnicie
Ferite-au fost de rele si urgie
Nu i-a atins nici soarele nici luna
Anilor mulţi pierdutu-li-s-a urma.
Olarul ce le-a plămădit pe roată
A pus in ele dragostea lui toată
A mestecat sudoarea sa cu lutul
Să dee muncii sale inceputul.
Din el baut-a apa de izvor
Truditul ce lucrează la ogor
La idolii de lut s-au inchinat
Si moşii si copii fară de păcat.
Le-au socotit comori de la străbuni
Lăsate moştenire de cei buni
Odată cu cetatea si pământul
Cu muntele, cu apa si cu vântul.
N-au preţ in aur, bani sau in carate
In ele-i viaţa noastră cu bune si păcate
Cu bucurii, nădejde sau durere
Războaie, libertate ori sete de avere.
In mâna celui ce frământă lut
Stă truda omenirii de-nceput
Muncit a fost cu-ai săi prin grele veacuri
La toate cele sa le afle leacuri.
Întrebări
(psalm)
Cucernice părinte, spune-mi mie :
De ce în lume toate îs pe dos ?
De ce e multă moarte-n parohie ?
De ce bătrâna lume nu-i de-ntors ?
De ce îmi bate vântul dezbinării ?
De ce se ceartă tata cu băiat ?
De ce la cei mai mari, cel larg al zării
Le pare strâmt şi trebuie schimbat?
De ce-i flămând mereu cel ce munceste
şi-şi numără bănuţii, că-s puţini,
Iar cel bogat îmi stă şi huzureşte
În case ori palate cu grădini ?
Ce zici, parinte, toate-s de la Domnul ?
N-o şti, Măritul, ce-i în lumea lui ?
O fi uitat cu totul ca, el, OMUL,
Facut a fost de mâna Dumnealui ?
Sau vrut-a, poate, ca pe cel ales
Să-l cureţe-n dureri si suferinţă,
Să-l stoarcă de puteri, ca la cules,
Să mi-l ridice-n slăvi de biruinţă.
Oi fi, părinte, rău şi păcătos
Si uneori uitat-am cele sfinte,
D-acuma-s cătrănit şi mânios
Că răul stă şi-n spate şi-nainte.
Si nu mai ştiu de el cum să mai scap
Că mi-a murit speranţa şi sorocul
Şi nu-i mai dau necazului de cap!
Să-mi fie ăsta drumul si norocul ?
Să fiu şi eu ales de Împarat ?
Ca-n lumea lui să-mi dee cât se poate ?
Atuncea, Doamne, fă-ţi un mic păcat :
Din bunătăţi promise, dă-mi o parte
Să mă deprind acum cu ce-o să fie,
Să văd de-o merita să mai aştept,
Şi ce-o să las în lumea asta vie,
Să văd dac-am fost rău ori fost-a drept.
De fost-am rău, al meu fie păcatul
Că n-am ştiut în lume să aleg,
Oi duce crucea mea cea grea cât veacul
Si fructe de mânie-am să culeg.
De fost-a drept, aşa să se întâmple !
În mine ţi-ai găsit al tău ales,
Atunci mai dă-mi necaz şi viaţa-mi umple,
Că în credinţă-l duc, pân-la cules!
Ţintirim
In vechiul ţintirim, în deal cu cruce
Tot dusu-s-au cei buni şi răi s-apuce
La somnul cel de veci netulburat
De-a lumii foşnet greu şi apăsat
De la strămoşi aşa ei învăţară
Să stea cuminţi şi trişti fără povară
Să lase lumii ceia de afară
Poveste vieţii lor, frumoasă, ori amară
Precum soldaţii adunaţi pe rânduri
Cu cruci la cap, închişi în patru scânduri
Aşteaptă Ionii. Toaderi ori Dumitru
Să-ncheie socoteli cu sfântul Petru
N-au multe ei de spus din astă lume
Cea plină de păcat ori fapte bune
S-or străduit pe cât au fost pe-afară
Să nu îşi umple numele de-ocară
Şi Doamne cât de mult au mai lucrat
Iar binele şi-n somn şi 1-au visat
Trackback this post