-Alexandru Cvitenco:,,Zefirel şi Zâna Florilor”

Zefirel tocmai aţipise după o zi de joacă plină. Era trecut de ora obişnuită de culcare. Se foise până atunci în aşternut pentru că Moş Ene, de obicei punctual, acum întârziase, se lăsa rugat cu şoapte dulci, aşa cum te rogi îngerului păzitor să te aibă în pază. În sfârşit, Moşul se înduplecase şi îl ademenise în mrejele somnului. Respira liniştit şi uşor iar pe frunte îi înfloriseră câteva bobiţe de rouă care-i umeziră zuluful rebel care se încăpăţâna mereu să-i cadă pe sprânceana dreaptă.

Deodată, se făcu o lumină albastră, aproape nefirească ce îl învălui ca o catifea moale. Din acea lumină stranie apăru o formă delicată şi stranie care luă chipul unei zâne înveşmântată într-o mantie rozalie, cu steluţe şi coroniţă cu voal pe cap. Coroniţa avea forma unei margarete iar în mâna stângă ţinea doi trandafiri. Unul era alb ca un crin iar celălalt roşu precum macul. În mâna dreaptă zâna ţinea un toiegel siniliu cu reflexe aurii, având la capătul îngroşat o lalea neagră.

Zâna îl privi cu duioşie maternă pe Zefirel şi i se adresă surâzând :

-Zefirel, te ştiu un băieţel frumos şi cuminte. De aceea am hotărât să-ţi fac o surpriză. Mergi cu mine să-mi vezi împărăţia ?

-Desigur, răspunse băiatul încântat, căci nu în fiecare noapte îi era dat să vorbească în vis cu o zână. Dar…se codi el să-şi formuleze rugămintea, Zână frumoasă, pot să-l iau şi pe tatăl meu?

-Se poate, acceptă fiinţa aceea de vis.

Căpşunica, fiindcă despre ea era vorba, aplecă spre fereastră trandafirul alb. Prin perete se întrevedea apariţia unei caleşti albe cu patru căluţi de aceeaşi culoare. Aveau coamele mătăsoase şi tropoteau nervos din copite.

Căpşunica întinse din nou mâna stângă cu trandafirul roşu de această dată iar Zefir împreună cu tatăl său se treziră într-o caleaşcă roşie.

Privind prin gemuleţul din faţă, au observat pe lângă vizitiu alţi patru cai frumoşi ca soarele şi pe Zâna Căpşunica prin geamul caleştii albe. Le făcu un mic semn şi ambele caleşti se înălţară în văzduh. Pe măsură ce se depărtau de pământ, lucrurile din jur se micşorau vizibil până deveniră ca nişte jucării colorate.

Oraşul văzut de sus arăta foarte frumos. Zburau către apus, peste cartiere, peste stadion, dincolo de câmpia pe care, grâul abia pârguit era punctat cu mici pete sângerii ale macilor înfloriţi fără ca nimeni să-i cultive.

Aici, deasupra norilor, unde ajunseră după o călătorie aproape fantastică, se deschidea parcă o altă lume. O lume plină de frumuseţe ca-n poveştile fermecate. Respirau cu adevărat aerul rarefiat, norii reflectând în zâmbete suave, culori azurii de „bun venit!”

Soarele, un bărbat înalt, cu plete de foc şi barbă aurie îi saluta chiuind dintr-o altă caleaşcă trasă de opt cai. Trecu în mare viteză cu zdravănul său toiag ce-i ardea în mâna dreaptă şi râzând către Zâna Florilor – Căpşunica. Aceasta îi înţelese strigătul şi scoţând capul pe fereastra caleştii, strigă la rândul ei :

-Peste trei zile suntem aşteptaţi la el, în Împărăţia Soarelui-Răsare.

-Vai, tăticule, ce frumos o să fie! strigă Zefirel.

-Nu te bucura, puiule prea devreme !

-De ce, tată?

-Noi, oamenii, nu putem rezista la temperatura aceea atât de ridicată. Curtea Soarelui este foarte fierbinte şi putem arde.

-Nu veţi muri, spuse Zâna Căpşunica, apărând în caleaşca roşie, numai ea ştiind cum. Împărăţia Soarelui-Răsare arde numai pe dinafară. În interior, totu-i ca pe pământ. Sunt case, grădini, ape, păsări, copii…

-Şi copii? se miră Zefirel, bucurându-se.

-Da! Ce te miri? Copii, aşa ca tine, majoritatea fetiţe.

-De ce atâtea fetiţe?

-Nu numai fetiţe, este şi un băieţel…

-Numai un băieţel? De ce numai unul? Întrebă cu ochii larg deschişi a mirare Zefirel.

-Ei! Nu-i chiar un băieţel, e mai mare, e aproape bărbat.

-Şi cum îl cheamă?

-Luceafărul!

-Adică Eminescu?…

-Nu, puiule, Eminescu a rămas cu numele de „Luceafăr al poeziei” la noi pe pământ, dar adevăratul Luceafăr este fiul cel mare al Soarelui şi locuieşte chiar aici în împărăţia tatălui său.

Zefirel se întoarse către tatăl său, parcă nevenindu-i a crede cele auzite.

-Aşa este, tăticule ? Eminescu, aşa cum mi-ai povestit, n-avea nici un frăţior?!

-Dragule, ţi-am povestit numai o parte de adevăr, cât puteai tu înţelege atunci. Încet-încet vei înţelege mai multe, o dată cu vârsta.

-Şi fetiţele? se întoarse nerăbdător Zefirel către Zână.

-A..a! Fetiţele? Ele sunt cu toatele, stelele cerului, Ziua vin acasă, jucându-se prin grădini, iar noaptea sunt împrăştiate de mămica lor cea bună, Luna, pe bolta cerească.

-Şi noi, peste trei zile îi vom întâlni pe toţi?

-Sigur că da! Ne vor ospăta cu bucate şi fructe aduse de pe pământ special pentru oameni ca noi.

-De unde ştii atâtea despre această împărăţie? Întrebă din nou băieţelul.

-Am mai fost acolo şi ştiu.

-Dar tu nu eşti zână cu adevărat?

-Ba da, ce te face să crezi că n-aş fi?!

-Nu ştiu… dar ştiu ce mi-a povestit tăticul. O zână nu trăieşte pe pământ şi am crezut că eşti de-a lor.

De-a cui?…

-De-a Soarelui. După mantia plină de steluţe şi coroniţa aurie de pe cap, precum Soarele.

-Vai, Zefirel, ce ghiduş poţi fi! Noi acum călătorim către Împărăţia mea, care este tot pe pământ.

-Şi cum se numeşte Împărăţia ta, Căpşunico?

-Împărăţia florilor.

-Şi-i plină de flori?

-Peste tot. Dar sunt şi castele şi păduri şi animale şi grâne şi păsări.

Zefirel tăcu obosit. Era micuţ şi nu le putea prinde pe toate în înţelegerea sa. Drumul peste zăpezile, când albăstrii, când aurii ale norilor se derula cu repeziciune.

-Tati, tati, priveşte la roţi! Noi zburăm şi totuşi ele se învârtesc. De ce?

Tăticul lui Zefirel zâmbi pe sub mustaţă. Era învăţat cu întrebările insistente ale năstruşnicului său copil.

-Aşa-i într-un vis. Visul este o poveste frumoasă şi întotdeauna o poveste pentru copii devine frumoasă şi de neuitat precum un vis.

Se făcu dintr-o dată foarte cald iar începu să se încline. Întunericul coborî brusc asupra lor, până trecură ca gândul peste pătura de nori. După câteva clipe, lumina zilei le mângâie din nou ochii şi ei întrezăriră splendorile coloristice ale fermecatului tărâm spre care coborau. Cu adevărat, priveau la un ţinut de basm.

Râuri minuscule şi mai mari se uneau de la anumite distanţe într-un fluviu albastru ce se prăvălea peste un loc circular cu uriaşe stânci, într-o grandioasă şi măreaţă cascadă. Apele cădeau cu zgomot de vulcan în erupţie, izbindu-se jos, precum capetele înspumate ale unor animale marine uriaşe, demult dispărute.

Zâna îndreptă toiegelul-lalea către o anumită direcţie şi caleştile se lăsară lin pe un platou plin cu flori, nu departe de cascadă. În depărtare, trompete argintii dădeau de veste ceva. Priviră într-acolo, observând un impunător castel cu turnuri şi ferestre ce scânteiau în soare. Într-un zumzet cristalin neîntrerupt, o liotă de copii, băieţi şi fetiţe, pe căluţi mititei sau pe jos, veneau către ei cu strigăte de bucurie. În spatele lor, un măgăruş ducea un tron aurit, dând impresia că ar fi fost pregătit în mod special pentru cineva. Măgăruşul, complet alb, avea pe spate o cruce neagră din născare.

Era crucea creştinească rămasă moştenire încă din timpul când Isus Hristos colinda lumea făcând nenumărate minuni. Acesta semăna cu măgăruşul ce-l purtase pe Fiul lui Dumnezeu spre Ierusalim în ziua de Florii. Zefirel rămase cu gura întredeschisă privind cu nesaţ măgăruşul şi tronul aurit.

-Căpşunico, o întrebă Zefirel, e tronul tău?

-Nu, e tronul Fiului lui Dumnezeu…

-Şi cine e Fiul lui Dumnezeu?… Aaa…Nu-mi spune, mi-am amintit. Fiul lui Dumnezeu este Isus Hristos. Aşa-i, tată?

-Da, puiule, aşa e! Ai ţinut minte.

-Şi dacă nu-i tronul tău, ci al lui Isus, de ce-l purtaţi cu voi gol?

-Dar nu e gol, Zefirel, ţi se pare numai. Măgăruşul şi tronul sunt sfinte, iar Fiul lui Dumnezeu este tot timpul cu noi, dar noi nu-l vedem.

Zefirel îşi încreţi năsucul cârn privind cu o şi mai mare curiozitate, uitând pentru o clipă de ceata de copii ce-i înconjuraseră. Se trezi cu o coroniţă din flori pe cap, luat de mâini şi învârtit de copilaşii frumoşi ca nişte îngeri. Râdeau într-una zbenguindu-se şi fredonând cântecul piticilor din „Albă ca zăpada” :

Haili, hailo,

Haili, haili, hailo

Suntem pitici cu nasuri mici

Suntem pitici voinici.

Haili, hailo,

Avem pantofi maro,

Avem covrigi şi biscuiţi

În buzunare mici.

Haili, hailo,

Haili, haili, hailo,

Avemn cămăşi cu nasturi mici

Şi drept pantofi cipici.

Haili, hailo,

E Zefirel cu noi

Ne vom juca şi vom cânta

Suntem copii de soi…

Din depărtare, pe după un pâlc de copaci cobora din deal, un cal şi un călăreţ cu plete negre ca pana corbului. O mustăcioară şi o sabie îl arătau per renumitul Făt-Frumos al poveştilor noastre. Pantalonii strânşi pe pulpe erau vârâţi în cizmuliţe scurte cu vârful puţin răsucit în sus. O mantie albă îi era agăţată de umeri semănând cu bălana coadă stufoasă a bidiviului de sub el.

-Bun găsit, prinţesă şi la fel la toată lumea, dădu bineţe tânărul voinic.

-Bună să-ţi fie inima, Făt Frumos! Strigară şi copiii cu glasurile lor de clopoţei.

-Încotro, voinice? întrebă Căpşunica.

-Spre voi, pentru a vă întâmpina. Sunt trimis de tatăl domniei tale, Împăratul Căpşună şi Împărăteasa Zmeurica. Vor să-l cunoască pe năzdrăvanul Zefirel.

-Pe mine, se miră băieţelul, privind spre tăticul lui. De unde ştiu ei de mine, tăticule?

-Ei ştiu tot, scumpule. Au toiegele fermecate, la fel ca şi cel din mâna Zânei Căpşunica.

-Aşa e, aşa, confirmară şi ceilalţi copii într-un glas.

-Haideţi să mergem la castel, îi îndemnă Căpşunica.

Porniră în pas zvelt râzând cu poftă. Zefirel îl ţinea strâns cu ambele mâini de haină pe tatăl său şi îi şoptea ceva la ureche în mare taină.

-Nu se poate, spuse tăticul puţin cam încruntat.

-Ce este? Ce este?… întrebară toţi, oprindu-se în loc.

-Iaca, ce să fie?! O altă năzdrăvănie. Vrea să i se permită urcarea pe tronul sfânt al lui Isus Hristos şi eu zic că nu se cade. Noi pământenii suntem plini de păcate şi cred că n-ar trebui să atingem ceea ce nu e de atins…

-Într-adevăr, nu se cade, îl întrerupse Zâna pe tătic. Deşi este curat sufleteşte precum un îngeraş. Fiul lui Dumnezeu nu va îngădui urcarea pe tronul Său a nici unui muritor. Va da un semn şi noi vom înţelege…

Făt Frumos descălecă, luându-l pe Zefirel în braţe şi aşezându-l la picioarele tronului. Când băieţelul se apropie de tronul divin, se produse un fulger urmat de un bubuit. Pentru câteva secunde se lăsă întunericul. Tronul lumina puternic iar Zefirel părea că are pentru o clipă acea aură văzută de noi pe icoanele sfinţilor. Toţi se uimiră, fulgeraţi de surpriză.

Nu-şi închipuiseră de fel că Fiul lui Dumnezeu îi va permite unui muritor, fie el şi copil, să se apropie măcar de tronul şi de slava Sa. Cel mai uimit rămăsese însă tăticul care îl privea pe Zefirel emoţionat şi cu ochii înmărgăritaţi.

-Unde e mămica ta să te vadă?…oftă el puţin îngândurat.

-Ce minune! Exclamară în cor Zâna, Făt Frumos şi ceilalţi copii…

-Va să zică, Împărăţia tatălui meu, murmură Căpşunica, din acest motiv era plină de flori, de belşug şi dragoste între oameni. Tu ai ales, Doamne, acest loc drept pământ binecuvântat.

Deodată, cu o fâlfâire uşoară din aripi, apăru io fiinţă frumoasă, sub chip de înger. Toţi erau încântaţi de această apariţie.

Am venit să sădesc în inima fiecăruia credinţa în Dumnezeu, dragostea şi pacea în suflete. Fiţi binecuvântaţi! rosti îngerul cu o voce nefirească. Apoi ridică o mână către cei prezenţi.

Trandafirii Zânei Căpşunica înviară, înfiorându-se ca de un vânt de pe alte tărâmuri. Soarele apăru din nou, vesel, făcându-le semn cu toiagul. Zefirel, din ce în ce mai copleşit de ce i se întâmpla, căzu în genunchi şi rosti :

-Acum te recunosc! Eşti Soarele Rege pe care l-am întâlnit, eşti vânt şi furtună, eşti apă şi albină, eşti har şi durere, eşti dragoste şi pâine, eşti fulg şi bob de sămânţă, eşti ramură şi ţărână… În nemărginita-ţi bunătate, întoarce-ţi faţa din nou către noi. Ajută-mă să schimb firea oamenilor, a semenilor mei. Pe pământ e multă nefericire. Nu mai vreau să văd atâta suferinţă în jur. E plină lumea de săraci, de boli, foamete, nedreptăţi şi războaie. Dar cred că nu e încă totul pierdut. Mai există credinţă în Dumnezeu. Împreună vom reuşi să-i întoarcem la credinţă pe acei ale căror suflete erau considerate pierdute. Amin!

Zefirel rostise aceste cuvinte inspirate de Duh, dintr-o suflare şi toţi îl ascultaseră cu admiraţie încuviinţând din capete în semn că şi ei gândeau în acelaşi fel.

Îngerul se ridică, zâmbi din nou blând către toţi şi rosti :

-Ridicaţi-vă pentru a merge la castel.

Porniră cu toţii, măgăruşul ţinându-i urmele. Tronul lumina puternic precum un far în furtună iar praful ridicat de sandalele îngerului părea în această lumină, aurit. Ajunseră la porţile castelului şi o mare de oameni tălăzuia, vuind din răsputeri.

-Ne-a venit Ajutorul. Dumnezeu ne-a trimis Ajutorul ca să facem lumea mai bună. Hristos nu ne-a dat uitării. Doamne, iartă-ne şi dăruieşte-ne binecuvântarea!

În faţa mulţimii, cu genunchii în ţărână, cu capetele plecate şi mantiile prăfuite, stăteau smeriţi şi împăratul şi împărăteasa acelui ţinut.

-Doamne, demult ştiam că vei trimite pe Cineva pe locurile unde ai sădit binele primind o moarte mântuitoare pentru noi. Norodul acesta şi-a păstrat neîntinată credinţa în Numele lui Dumnezeu…

-Ridicaţi-vă! le spuse îngerul blând. Puterea mea este puterea Tatălui nostru ceresc şi numai prin El vă grăiesc eu vouă. Credinţa în mine e credinţa în bunul Dumnezeu. Cel ce crede cu adevărat în puterea Tatălui nostru, poate sfărâma munţii şi întoarce apele.

Din mulţimea îngenuncheată se ridică un bătrân cu plete lungi împletite într-o coadă groasă pe spate, complet albă, având un toiag noduros într-o mână. Era înalt, vânjos, puţin aplecat de umeri. Îşi făcu loc cu paşi şovăielnici până în apropierea îngerului. Se opri, adulmecă văzduhul, ridică o mână osoasă către înger şi rosti :

-Am auzit că vei fi trimis pe pământ şi m-am grăbit să vin pentru a-ţi cădea la picioare. Dacă puterea dată ţie de Tatăl nostru Suprem există, fie-ţi milă de mine şi mă tămăduieşte.

-Ce-ai fost înainte, Omule bătrân?

-Primul sfetnic al împăratului Căpşună. Mă numeau „Cel Negru” Mi-am pierdut vederea într-o zi, pe când luam birurile pe case şi vite. Roagă-L pe Dumnezeu să-mi redea vederea!…

Îngerul ridică palma dreaptă către creştetul acelui bătrân spunând :

Dacă tu crezi în puterea lui Dumnezeu, gândeşte-te la acest lucru şi fi-vei tămăduit! Mergi cu bine!

Bătrânul lăcrimă din ochii săi stinşi de multă vreme, se închină şi se întoarse pentru a pleca. Rămase cutremurat cu chipul spre soare, închizând ochii, cu un strigăt :

-Văd, oameni buni, văd lumina soarelui… Doamne, îţi mulţumesc!

-Moşule! îl strigă îngerul. Mergi încotro voieşti fără teamă şi fără ajutorul toiagului. Aminteşte-ţi spusele mele. Totu-i să crezi…

-Aşa voi face…

Bătrânul cu toiagul sub braţ porni cu paşi mari spre cascadă. Ochii îşi reveneau încetul cu încetul. Începu să distingă platoul pietros de lângă cascadă şi pe propriul său nepot, cel aşteptat. Îl îmbrăţişă strâns pe băiat, vărsând lacrimi de fericire. La îmbrăţişarea celor doi, din pieptul celor prezenţi ţâşni un acelaşi strigăt de bucurie şi uimire entuziastă. Încă un suflet a fost vindecat, slavă lui Dumnezeu!

-Ai fost iertat, moşule pentru suferinţa de până acum pentru că ai ispăşit în credinţă toate păcatele tale, i se adresă îngerul. Birurile nedrepte puse semenilor tăi ţi-au orbit ochii, iar suferinţa atâtor ani ţi-a înapoiat vederea. Şi ca să-ţi fie mulţumirea deplină şi să dai slavă Domnului după putere, eu îţi spun să construieşti pe vârful cascadei un schit necesar bucuriei şi credinţei omului sărman. Asta-i voia Domnului şi te rog să te supui…

-Da, Doamne, aşa voi face! strigă cu multă bucurie bătrânul.

-Îl vom ajuta şi noi, săriră la unison cei prezenţi. Acest locaş sfânt trebuie construit cât mai curând spre bucuria noastră şi a tuturor creştinilor care au nevoie de ajutor.

-Şi noi îl vom sprijini, se oferi Împăratul Căpşună…

-Oameni buni, schitul acesta va fi ridicat pe locul cel mai înalt de deasupra cascadei, pe sprânceana muntelui de bazalt din faţa noastră. Sfinţirea lui de către bunul Dumnezeu se va face numai cu participarea celor fără de păcate. Altfel zidurile se vor dărâma, spuse îngerul. Se încumetă cineva?

Mulţimea tălăzui temătoare. Nu cutezau încă pentru că fiecare se socotea păcătos. Trebuiau să se purifice în credinţă şi iubire de oameni, să aducă jertfe din fiinţa şi voinţa lor pentru a putea fi demni de o astfel de lucrare. De aceea stăteau fără glas şi nimeni nu se oferea. Tăcerea se sparse după câteva momente bune, la auzul unor voci de copii :

-Doamne, noi avem voie să-l ajutăm pe bătrân?

Nevinovata întrebare către înger scoase din pieptul mulţimii un oftat de uşurare. Iată că se putea. Ca în legenda Meşterului Manole, copiii găsiseră soluţia salvatoare. Li se umeziră ochii tuturor. Erau salvaţi. Se închinară şi mulţumiră în genunchi:

-Mulţumim Ţie, Doamne, pentru că ne-ai iertat prin sufletele acestor copii neprihăniţi. Ţi-am înţeles dorinţa de a construi acest schit. Îl vom face. Cale de câteva ţinuturi i se va duce vestea, vorbi în numele tuturor, Împăratul Căpşună. Te rugăm numai, Doamne, să treci şi pe la noi, atunci când schitul se va fi terminat.

Cu puterea şi harul Tău, dorim ca acest locaş să aibă puteri tămăduitoare pentru cei bolnavi trupeşte şi sufleteşte. Îl dorim îmbelşugat cu hrană pentru cei săraci şi templu al sufletelor credincioase. Va fi un colţ de rai pe pământ unde fiecare muritor se va simţi fericit şi uşurat sufleteşte.

Îngerul zâmbi cu îngăduinţă, privi cascada şi viitorul loc al schitului, ridică mâna dreaptă cu degetele îmbinate ca pentru a-şi face cruce şi închipui în aer semnul creştinesc, către poalele de granit. O scăpărare albastră înroură ochii celor prezenţi şi pe locul respectiv, din stâncă se ivi o uriaşă cruce albă. Cei prezenţi se închinară în faţa acestei cruci ivite din senin. Aveau capetele plecate cu smerenie şi pietate. Îngerul se întoarse către mulţime, blagoslovind-o. Li se adresă astfel:

-Tatăl nostru ceresc aşteaptă de la toţi credincioşii şi păcătoşii întărirea credinţei în biserică şi din suflete. Nimeni nu va scăpa judecăţii sale drepte şi să nu aşteptaţi vreodată vreo răsplată. Voi înşivă sunteţi îngerii lui Dumnezeu, trimişi pe pământ pentru a-i vesti slava şi măreţia. Adevărata viaţă este cea spirituală, cea care dăinuie şi după moarte. Căci, Cel ce crede în Dumnezeu, nu va muri, dar va avea viaţă în veci…

Iubiţi-vă şi ajutaţi-vă între voi, alungând pentru totdeauna minciuna, ura, dezbinarea şi îndoiala între suflete. Fiţi drepţi în credinţa voastră, precum Cel care v-a dat viaţă. Amin!

Cu mâna binecuvântând pe Zână, pe Împărat şi pe Împărăteasă, pe întreg norodul şi în mod special, pe copii, îngerul fu înconjurat de o aură divină care-l purta pâlpâind precum un foc domol către ceruri, deveni din ce în ce mai mic, până se pierdu într-un nor uriaş alb. Copiii priveau cu ochii larg deschişi această minune a minunilor. Unul din ei începu să fredoneze un cântecel, reluat timid de alt copil, apoi altul şi altul, până când un cor de copii cu glasuri argintate se împrăştie ca o boare parfumată.

La auzul acestui cântec care parcă venea de departe, din înălţimi, Zefirel deschise ochii, mai întâi somnoroşi, apoi, de-a dreptul larg dându-şi seama că totul nu fusese decât un vis frumos, un mesaj trimis de către îngerul său păzitor la care se rugase de cu seară. Iată că rugămintea îi fusese ascultată şi călătorise pe meleaguri de basm, alături de zâne şi împăraţi, alături de Făt Frumos, de Regele Soare, de alţi copii năstruşnici şi năzdrăvani ca şi el. Alergă bucuros în camera mamei lui ca să-i împărtăşească visul.

Mama lui, buna lui mămică, pe care o iubea nespus de mult şi care de multă vreme şedea în pat, doborâtă de o boală misterioasă, parcă îl aştepta nerăbdătoare, căci, de-a lungul nopţii se petrecuse cu ea ceva nespus de frumos. Febra îi scăzuse până aproape de normal şi culoarea în obrajii ei palizi, reapăruse. Ceruse ceva de mâncare şi se ridică din pat, întâmpinându-l pe Zefirel cu un surâs larg. Îl îmbrăţişă cu toată dragostea şi-l sărută duios.

-Dragul meu, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar când tocmai îmi pierdusem orice nădejde şi mă predasem obosită în braţele Tatălui Ceresc, am simţit o putere în mine neobişnuită şi vlaga mi-a revenit. Cred că rugăciunile tale m-au ajutat. Apoi am auzit un cor ca de îngeri şi am vrut să merg la uşă să deschid.

Erau copiii care veniseră cu colindele, căci astăzi este Ajunul Crăciunului. La noapte se va naşte în iesle Domnul nostru Isus Cristos. Acest Prunc divin cred că mi-a adus vindecarea. Aşa că vom petrece Crăciunul la masă, aşa cum face orice familie fericită. Gata cu lacrimile şi cu durerea. Să mulţumim Domnului pentru acest dar de Crăciun. Iar acum să ne rugăm împreună ca să rămânem uniţi în dragoste şi-n credinţa care ne eliberează şi ne mântuieşte.

Cei doi, mamă şi fiu, îngenuncheară în faţa icoanei Mântuitorului şi a Maicii Sale şi se rugară mult împreună. Tăticul plecase dis-de-dimineaţă la serviciu după ce aprinsese candela de sub icoană. Îi aştepta o zi plină de surprize. Trebuiau terminate pregătirile pentru masa de Crăciun şi Zefirel se bucura că poate s-o ajute pe mămica lui la bucătărie, acum, când totul intrase în normal.

Şi-n timp ce el alerga de zor ca să-i dea ajutorul, îi povestea cel mai frumos vis pe care-l avusese vreodată. Zvon de clopoţei se auzea din depărtare ca o adiere iar cei doi, surâzând fericiţi ridicau din când în când creştetele în sus, în semn de pietate şi de adâncă mulţumire pentru darul de Crăciun pe care-l primiseră. Când tăticul sosi obosit de la serviciu, se uimi nespus că soţia lui terminase pregătirile fiindcă ştia că o lăsase în pat, bolnavă. Aceştia se întrecură în a-i povesti cele petrecute şi mare le fu bucuria atunci şi în toate nopţile de Ajun de Crăciun pe care le petrecură mulţi ani de-a rândul…

ALEXANDRU CVITENCO,

GALAŢI, 12 februarie 2009

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: