-Cezarina Adamescu:,,Peştişorul Simonel”

Simonel era un peştişor argintiu, care se plimba singurel prin acvariul rotund care avea depuse pe fund dune întregi de nisip, un castel de mărgean străjuit la fiecare poartă de câte un oştean de papură verde. Simonel simţea că se pierde de-a dreptul când ajungea în faţa palatului cu scări de marmură sidefie şi simţind că gându-l îmbie să intre, se strecură printre oştile drepte şi deloc înţelepte până în sala palatului, acolo unde se desfăşura o ceremonie. Ce să fie? se întrebă curios peştişorul. Cui îi dau, cu atâta cinste, onorul şi cine-i acela care e preamărit în nobila adunare?

Se apropie lin şi tăcut, deşi ar fi vrut să converseze cu cineva. În dreapta sa, melcii şi scoicile –îmbrăcate în alb şi duioase întocmai ca doicile, purtau pe sus o vietate cu o mulţime de picioare ca de fus şi puse, fiecare ca pe calapod.

Era un miriapod.

Ce se-ntâmplase? Miriapodul umblase prea mult prin nisip, lip-lip, pe cele o sută de picioruşe şi acum nu mai putea să meargă de-a buşe.

Un crustaceu se oferi să-i arate lui Simonel neobişnuitul traseu pe care se vedeau încă urme, de parcă ar fi trecut pe acolo câteva turme de miei-mieluţi sau o herghelie de căluţi.

Miriapodul Mirel, căci despre el este vorba, nici nu plângea, nici nu se văieta. Se vede treaba că nu pe degeaba îl purtau cu toţii pe sus, pentru că el rămăsese cu gândul dus undeva…departe. Citise vreo carte, văzuse vreun film animat? se întreba peştişorul, aţâţat de o justificată curiozitate. Altfel, ce-ar fi căutat în împărăţia apei din globul rotund, bătând la porţi de cetate să-i cutreiere nisipul de pe fund?

Fu cât pe-aci să-i pună o întrebare: ce-l doare, într-atât îi era curiozitatea de mare. Dar se răzgândi imediat fiindcă, între timp, altceva se ivise de admirat. Era o păienjeniţă de apă, graţioasă, care îşi căra un sac de aer în spinare să-şi căptuşească pereţii colibei. O chema Sevastiţa şi era o ţesătoare desăvârşită. Ştia să împletească o pânză renumită, din fire subţiri la ferestre şi uşi, pentru unchi şi mătuşi, ba chiar bunice, care nu mai vedeau să vâre aţa de mătase în ac sau se simţeau obosite.

Aşa o gospodină aleasă, oricine şi-ar fi dorit-o în casă.

Cum-necum, Simonel se îndrăgosti lulea, ca de o acadea, de păienţeniţă, îi cumpără Addidaşi Torsion, să poată mai lesne fugi, o bluziţă din solzi argintii, pantaloni blugi din glugi de stuf şi câteva perne de puf.

Trusoul fiind pregătit, se duse-n peţit însoţit de un alai de peştişori veseli şi puşi pe ghiduşii.

Angajă un taraf de melci, înfăşaţi în zăvelci, care puteau, cu muzica lor asurzitoare, să facă praf, obşteasca adunare. Şi au început să cânte pe întrecut numai…tăcute…

Sevastiţa făcea pe mironosiţa, nu-i auzeai nici guriţa. Nu că nu i-ar fi plăcut de Simon, dar nu voia să pice plocon într-un palat de mărgean scufundat. Şi-apoi, ea ieşise până acum la plimbare, numai cu căluţul de mare numit hipocamp, căruia îi dăduse întotdeauna ascultare.

Până la urmă spuse „Da”, fiindcă vezi dumneata, Simonel, era foarte gentil şi insistent, ceea ce s-a dovedit eficient.

Şi ce nuntă mare se-ncinse-n acvariu, nici la delfinariu nu s-a mai pomenit! Cu Simonel şi Sevastiţa precum şi cu alaiul de peşti, pe care-i întâlneşti, desigur, numai în poveşti.

Acum, nu vă miraţi, am fi putut fi şi noi invitaţi dar, se vede treaba, că nu vrem să dansăm pe degeaba. Nu ştim nici dansul pe valuri şi, e-adevărat, nici pe la baluri n-am prea umblat.

Şi, decât să nu dansezi la o asemenea nuntă, mai bine înfruntă un uragan, într-un pahar cu apă curată. Cine scapă, nu-i mai trebuie nici o agapă.

Galaţi, 21 decembrie 2008 Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: