OVIDIU CREANGĂ:,,Povestea Măgăruşului Albastru”

Erau odată doi mãgari bãtrîni, de bãtrîni ce erau le cãzuserã dinţii şi albiseră. Ei se luaserã demult, nici nu mai ţineau minte de când şi toatã viaţa au fost la acelaşi stãpîn, care era pâinea lui Dumnezeu de bun ce era. De aceea, demult nu-i mai punea la treabã şi-i ţinea ca pe doi pensionari ce munciserã de-ajuns în viaţa lor şi aveau şi ei dreptul la o bãtrîneţe liniştitã şi respectatã. Pe el îl chema Pandele şi fusese un mãgar voinic de culoare fumurie, cu o cruce mare pe spate. Pe nevasta lui o chema Marghioala, dar el şi acum, tot Marghioliţa îi spunea şi ei se iubeau şi se respectau duios, aşa cum numai mãgarii cu patru picioare ştiu sã facã, spre deosebire de cei cu două picioare. Marghioliţa, sã-i spunem şi noi tot aşa, fusese în tinereţe o mãgãriţã zburdalnicã, zveltã ca o caprioarã, cu urechi mari de culoare aurie, culoare nemaiîntilnitã în neamul mãgãresc, şi avea şi ea pictatã artistic, pe spate, o cruce mare de culoare mai deschisã.

Bunul lor stãpîn, pe care-l chema Vanghele Pricopsitu, avea o nevastă hapsînã şi cicãlitoare pe care o chema Polixenia şi se zice că Vanghele o luase de nevastã, cicã ar fi avut avere mare şi acareturi, pe cînd el era bãiat sãrman şi avea o singurã camaşă, o pereche de nãdragi şi două perechi de izmene peticite, dar era nemaipomenit de dibaci şi harnic. El era argat la gospodãria lui Matache Caranfil, tatãl Polixeniei, singurul copil al lui conu Matache. Matache l-a mirosit ce-i poate osu’ lui Vanghele şi i-a dat fata de nevastă, ca pînă la urmã sã-i rãmînă lui Vanghele toatã averea lui Matache, când acesta s-a dus la Domnul. De multe ori Polixenia îi scotea ochii lui Vanghele cã l-a luat când el era un pârlit şi neamul lui nu avea dupã ce bea apã, Vanghele tãcea şi o lãsa sã trãncãneascã, fiindcă,  la drept vorbind, cam aşa era. Dar să ne întoarcem la mãgarii noştri.

Stãpînul Vanghele, dupã cum am spus, avea acareturi, grajduri şi magazii şi bãtrînilor noştri le dãduseră o parte din grajdul pentru cai, pe care îl separase cu un perete de scândura gros de stejar de celelalte vieţuitoare. Aşa cã ei stãteau  de se odihneau sau stãteau de taclale. Aveau tot ce le trebuie cãci Vanghele ţinea foarte mult la ei.

-Dragă bãrbate, avem tot ce ne trebuie, sã nu mîniem pe Cel de Sus, dar toata viaţa mi-am dorit un copilaş, dar nu am avut parte de aşa ceva. Ce bine ne-ar prinde acum la bãtrîneţe, sã aiba cine sã ne mai alunge urîtul.

-Deh! Marghioliţo, aşa a fost sã fie, sã ne mulţumim cu ce avem, cã şi aşa nu avem a  ne plânge.

-Pandele sã ştii ca eu nu am contenit sã mă rog lui Dumnezeu, poate face şi cu noi o minune.

-Marghioliţo, cam greu la vârsta asta, dacă nu a venit urmaşul nostru când eram tineri, cam greu sã poată veni acum.

Şi culmea culmilor, Marghioliţa se rugase mult în seara aceea, era într-o Duminicã şi adormise lânga Pandele care o încãlzea cu rãsuflarea la spate, şi minunea s-a întîmplat. Deodată i-a apărut în vis un bătrân impunãtor cu o barbã albã ca neaua, cu nişte ochi blajini, ce vorbea cu o voce cãldã şi profundã.

-Ştiu ce te nelinişteşte, Marghioalo. Fiindca eşti credincioasã şi te rogi mereu, duci o viaţã creştineascã, nu faci rãu nimãnui, m-am hotarît sã-ţi îndeplinesc rugămintea ta fierbinte, vei avea un băiat, spune-mi cum vrei sa fie.

-Doamne nu-mi vine sã cred, ce o să se bucure şi Pandele! Dacã se poate, vreau ca bãiatul nostru să fie cum nu este alt bãiat de măgar, vreau sã fie frumos ca mine, deştept ca tac-su, albastru ca albastru cerului, cu nişte cizmuliţe albe argintii şi cu crucea de pe spate galbenã.

-Aşa va fi Marghioalo, aşteptã când va fi sorocul şi-l vei avea pe feciorul tãu aşa cum ţi l-ai dorit.

Şi bătrânul, Stăpânul tuturor făpturilor, s-a topit, parcã nici nu ar fi fost. Pandele sforãia ca un mãgar bãtrîn ce era şi cine ştie ce-o fi visat şi el, cã mişca mereu din copita dreaptã din faţã.

-Pandele, Pandele, scoalã bãrbate cã numai ce a plecat Dumnezeu.

-Marghioliţo, eşti mãgãriţã în toata firea, nu vezi cã vorbeşti în dodii, mã duc la cişmea sã aduc o gãleatã de apã sã arunc peste tine sã-ţi vinã mintea la cap. Tu crezi cã Dumnezeu unblã noaptea printre mãgari sã nu-i lasã sã doarmã, ia întoarce-te cu spatele sã te iau în braţe şi sã  dormim ca lingurile ca atunci cînd eram tineri.

-Pandele l-am visat pe Dumnezeul nostru, l-am vãzut aşa cum mă vezi şi cum te vãd. Tu ştii că Dumnezeu iubeşte neamul nostru, fiindcă a intrat pe un măgar în Ierusalim, în Ziua Rusaliilor.

-Şi ce mã rog ai pus tu  la cale cu Dumnezeu? – întrebă  Pandele şi cãscă odată de i-au pârîit fãlcile, de a speriat caii din partea ailaltã a grajdului.

-Pandele Cel de Sus mi-a spus cã o sã avem un bãiat frumos ca mine, deştept ca tine de culoarea cerului albastru cu cioboţele albe argintii.

Pandele când a vãzut cã nu o mai scoate la capãt cu nevastã-sa a început încet, încet sã creadã şi el cã poate Marghioala chiar l-o fi văzut în vis pe Cel de Sus pentru cã şi el era un mãgar cu frica lui Dumnezeu şi apoi şi el dorea sã aibã un urmaş. Au făcut ei socotealã şi au vãzut cã bãiatul lor ar trebui sã vinã cam de Sfântul Gheorghe. Acum erau nerabdãtori şi parcã nu mai treceau zilele aşa de repede ca înainte. După vreo două luni de la visul ei, Marghioala a început sã aibã unele semne cã a purces grea. Câteodată îi era greaţã după ce mînca un braţ de fân, obosea mai repede cu toate cã nu muncea ca atunci când era tînarã. Pandele era în culmea fericirii şi nu mai contenea sã-şi mângâie nevasta. Şi cu o sãptãmînã înainte de Sfîntul Gheorghe a sosit şi mânzişorul care într-adevăr, era albastru precum cerul, avea cioboţele albe argintii şi o cruce frumoasã galbenã auriu pe spate. Pãrinţii nu mai puteau de bucurie. Nu ştiau cum sã-i punã numele. Până la urmă i-au pus numele Albãstrel. Şi stãpînul se minuna cãci nu mai văzuse în viaţa lui un mãgãruş albastru şi atît de frumos. Au făcut o cumetrie mare, şi-au poftit nişte rude  din vecini şi din alte sate şi toţi spuneau că aşa mândreţe nu  mai vãzuserã în viaţa lor. Numai un mãgar bãtrîn ce trecea drept înţeleptul mãgarilor a spus cu voce domoalã :

-Vã bucuraţi voi, dar veţi avea mari necazuri, cine s-a nãscut mãgar, să fie mãgar la fel ca toţi mãgarii, altfel va avea neplãceri din partea confraţilor lui.

-Ei asta-i bunã, rãspunse Marghioala înţepatã, da’ ce sã aibã lumea cu băieţaşul nostru, o sã-l dăm la cea mai bunã şcoalã, nu o sã-l lãsãm sã se înhãiteze cu haimanalele lui de-alde Minodora din deal. Şi cînd o fi mare o sã-i gãsim o mãgãriţã de teapa lui şi o sã-l însurãm şi o sã facem o nuntã mare de o sã se ducã vestea.

-Sã te-audã Cel de Sus, Marghioalo, dar tare mã tem cã am sã am dreptate, şi moş Policarp îşi aprinse tacticos  luleaua.

Fericirea pãrinţilor nu avea margini, dar mai răzgîiat ca Albãstrel nu cred cã mai era alt bãieţaş de seama lui. Īi fãcea toate voile şi capriciile, nu îl punea sã facã nici o treabã ci prinţişorul nostru trândãvea cât e ziulica de lungã. Şi veni şi vremea sã meargã la şcoalã care, spre norocul lor era foarte aproape. Pandele era bun prieten cu învãţãtorul, un mãgar citit şi cu multã minte la cap. Pandele a pus o vorbã pentru feciorã-su şi Temistocle, aşa-l chema pe învãţãtor, i-a promis lui Pandele cã are sã-l aibã pe bãiat în grijă mai mult decât pe alţii.

Dar bãieţii de seama lui se hîrjoneau numai între ei, nimeni nu vroia sã stea în bancã alături de  el, şi la recreaţii, mai ales în recreaţia mare cînd toţi se duceau în ograda mare a şcolii şi jucau mingea, ţurca, poarca sau sãreau capra de jur împrejurul şcolii, nici un mãgãruş nu vroia sã se joace cu el. Ba dimpotrivã, veneau pânã lîngã el îi dãdeau cu tifla, sau cîteodată şi câte o copituţã pe sub coaste. La carte nu strãlucea cãci era răzgîiat şi puturos, şi pãrinţii îi fãceau toate voile şi nu-l trãgeau de urechi, aşa cum fãceau alţi pãrinţi cu odraslele lor. Albãstrel era din ce în ce mai amãrât, cu toate cã îl proteja Temistocle, el era ursuz şi plîngãcios. Pãrinţii şi mai cu seamã mã-sa Marghioala îl întreba cu blîndeţe de mamã în glas:

-Ce ai odorul mamii, ce te roade cã eşti din ce în ce mai pricãjit, plîngi fãrã motiv, te întorci cu pacheţelul cu mîncare de la şcoalã neatins, şi bietul tac-tu suferã cind te vede pe tine atît de nãcăjit.

– Mãmico, bãieţii de la şcoalã nu vor sã se joace cu mine, nimeni nu vrea sã stea cu mine în bancã, ei spun ca eu nu sunt mãgãruş şi sã ma duc acolo în ţara unde sunt mãgari albaştri. Mi-au fãcut şi o preclã: ”Rilã Albãstrilã, frate cu Setilã, vãr cu Flãmînzilã, rudã cu Ochilã, cine-a mai vazut,  de când s-a nãscut, mãgãruş vopsit, nemaipomenit, vopsit fistichiu, parcã-ar fi zurliu. Voi bãieţi hoinari, din pãrinţi mãgari, de el sã fugţi şi sã-l ocoliţi, noi suntem mãgari şi nu panglicari”. Uite aşa mãmico, rîd de mine toatã ziua şi eu nu mai vreau sã mã duc la şcoalã.

-Vai puiu’ mamii, cum se poate una ca asta, neam de neamul nostru nu au fost puşlamale sã batã drumurile şi sã joace birbunca cu alţi potlogari de seama lor. Sã nu audã tac-tu cã se face foc şi poate sã-ţi şi scape vreo douã scatoalce, lucru pe care nu l-a fãcut niciodatã.

Treaba era foarte urâtã, bietul Albãstrel suferea, mãmica lui plângea, Pandele încă nu aflase, asta ar fi mai trebuit, cã bietul tatã ar fi trebuit sã ia nişte mãsuri care nu ar fi fost deloc pe placul bietului Albãstrel. Atunci Marghioala şi-a amintit de prorocirile lui Policarp, cel mai mintos dintre mãgari, pe care ea nu a vrut sã-l ia în serios ci din contra, l-a luat ca o muiere proastã peste copitã.  Ce era de facut? Bãiatul nu putea rãmîne teleleu pe drumuri, sã ajungã mai rãu decit haimanalele lui alde Minodora din deal. Şi cu sufletul zdrobit de durere, cu mare greutate, a adormit lânga Pandele, care ca de obicei sforãia de se zguduiau pereţii. Pînã la urmã a adormit cu lãcrimile nezbicite în gãvanele ochilor şi iaraşi minune, a vent iarãşi bătrânul cu barba ca neaua şi vorba molcomă, moşul care era acelaşi, adicã Cel De Sus al neamului mãgãresc, Cel care a auzit suspinele Marghioalei şi i  s-a fãcut iaraşi milã de ea.

-Ce-i Marghioalo, iar ai necazuri, te-am auzit cum plîngeai cu sughiţuri amare, ce s-a mai întâmplat, ce te nelinişteşte?

-Doamne, A Tot Puternice, cred cã atunci când te-am rugat sã am un băiat cum nu mai este altul pe lume, am grăit deşertãciuni, m-am cãit amarnic de rãtãcirea mea de mamã neroadă, dar era prea tîrziu. Dacã poţi sã-mi ierţi rãtãcirea mea de mamã fãrã minte, fã-l rogu-Te pe bãiatul meu la fel ca pe toţi mãgãruşii din lume şi iarta-mi necuviinţa mea neroadã. Asta nu mi-a adus decit suferinţã şi durere şi mie şi lui bietul Pandele barbatã-miu.

-Aşa se va face, femeie, precum ai spus. Şi Bătrânul s-a topit aşa cum venise, nici nu a apucat Marghioala sã se repeadã şi sã i se închine,  plinã de cãinţã şi umilinţã.

A doua zi dimineaţã, Albãstrel era un mãgãruş fumuriu ca tac-su, cu nişte ochişori mari şi umezi, care nu-şi dãduse încã seama ce se întâmplase cu el. Mã-sa şi tac-su l-au luat şi l-au pupat cu cãldurã şi au văzut că şi aşa, cu toate că era un mãgãruş ca toţi mãgãruşii, era cel mai grozav deoarece era băiatul lor.

Fiindcã nu mai era albastru, i-au schimbat numele şi i-au spus Fumurel şi iarãşi fericirea s-a aşternut peste familia lor.

La şcoalã colegii l-au primit cu strigãte de prietenie, o fetiţã sfioasã şi frumoasã foc s-a aşezat în bancã lîngã el, domnul învãţãtor Temistocle, l-a felicitat şi toata clasa a dat un mic banchet şi au mîncat fân proaspãt pe care l-a adus domnul  Vanghele Pricopsitu, din fostele fâneţe ale lui  Matache Caranfil. Atunci a apãrut şi mintosul Policarp şi cu luleaua printre dinţi a spus:

-Dacă ţi-a fost dat sã fii mãgãr, mulţumeşte-te cu atît, cã de nu, vei avea de suferit,

Poveste asta a auzit-o Tataia de la moşul ãla cu barbã lungă de tot, cã de lungã ce era, se înfaşura de 10 ori cu ea.

Din seria  “Poveşti cu Barbã” .

OVIDIU CREANGĂ (CANADA)