►Ioana Stuparu:,,Aţa cu cântec”

Ieşisem la drum să mă joc cu copiii. Am făcut câţiva paşi, după care m-am oprit locului uitându-mă în jos cu uimire. În faţa mea sclipea o monedă de trei lei. Am luat-o repede şi am strâns-o în căuşul palmei, rămânând ţeapănă ca un par.

După câteva clipe, am început să strig la copii şi să le fac semne exaltate cu mâinile. Îi chemam să vadă: „ce mare bucurie a dat peste mine, doar cu câteva zile înainte de sărbătoarea „Schimbării la Faţă”, când se ţinea bâlci la Mârşani.”

-Mamăăăă!!! A găsit trei lei, băăă!… se minunau tovarăşii mei de joacă, ţinându-se după mine ca după urs.

Am intrat în bătătură, să-i spun mamei bucuria mea.

-Am găsit trei lei, mămică! abia am îngăimat, din cauza emoţiilor.

Mama, în loc să se bucure aşa cum îmi imaginam eu, s-a întrebat:

-Machi, cine-o fi fost acela, care să piardă bani în timpu-ăsta!?

Mintea mea de copil n-a înţeles cu adevărat ce vrea să spună mama. Ba, mai mult, felul în care a reacţionat, m-a făcut să mă ruşinez fiindcă mă bucurasem de necazul altuia – în cauză fiind cel care pierduse banii.

Odată cu trecerea timpului, am înţeles nedumerirea de atunci a mamei şi anume: că se întâmplase să găsesc bani într-o perioadă în care se petreceau cu repeziciune evenimente care mai de care mai importante: războiul, schimbarea regimului, stabilizarea, iar colac peste pupăză: a mai dat Dumnezeu şi o secetă cumplită. Aşadar, sărăcia se aşternea din ce în ce mai mult peste tot. Cum să aibă cineva bani şi să nu-i ţină legaţi strâns în colţul batistei înnodat cu două noduri?

Fiind vinovată sau nu fiindcă mă bucurasem de necazul altuia, m-am dus la bâlci împreună cu soră-mea mai mică, Mioara, care nu m-a slăbit din mârâială până n-am făcut praf „toţi banii cu pricina”. I-am dat pe câteva halviţe şi pe câteva pahare de limonadă crinărie.

Cum să treci peste hârdăul cu limonadă şi să nu te răcoreşti, pe căldura care te bătea în cap şi-ţi tăia picioarele? Lumea era dornică să se răcorească bând pe nerăsuflate limonadă care costa două pahare la leu, totodată răcorindu-se pe gratis: „ştiobâlcăind cu picioarele în noroiul care se făcuse în jurul hârdăului.”

Limonadă proaspătă, garantată, preparată în faţa clientului.

Cei doi vânzători, femeia şi bărbatul, abia puteau face faţă cerinţei. Dădeau jos de pe umeri hârdăul plin ochi cu apă adusă de la fântâna din marginea bâlciului; femeia umplea pumnul cu ceva albicios luat dintr-un sac şi arunca repede în hârdău, iar bărbatul începea să mestece în apă cu parul cu care căraseră hârdăul.

Bărbatul mesteca în apa din hârdău, în timp ce striga cât îl ţinea gura:

-Ia limonataaaa!…Limonata proaspătă şi garantatăăăă!…Ia limonataaaa!… Nu e rece nu dai banii!… Şi dulce. (cuvântul „dulce” îl pronunţa scurt şi încet, mustrându-l conştiinţa, probabil, deoarece nu era dulce aproape deloc).

Femeia încasa banii şi-i punea într-un buzunar mare al şorţului, iar bărbatul îneca în hâdău o oală de pământ şi turna în cele câteva pahare care treceau din mână în mână golindu-se cu repeziciune, ca să fie toată lumea mulţumită.

*

Am venit acasă cam când trebuia să se pună masa.

Mama a luat din fiarele vetrei căldarea de mămăligă şi a pus-o jos, alături de focul care se potolise. S-a aşezat pe scăunel, a fixat cu tălpile marginea de la fundul căldării şi a început să mestece mămăliga, ţinând straşnic mestecăul cu amândouă mâinile.

Căldarea era aproape plină. Eram şapte guri la masă.

-Nu te arde, mămică? am întrebat pentru a nu ştiu câta oară, uitându-mă la tălpile ei care se înnegriseră de funinginea de pe fundul căldării.

-Nu mă arde, maică! mi-a răspuns ea fără să se uite la mine, mestecând meticulos, ca să nu rămână nici un cocoloş.

După ce a răsturnat cu dibăcie mămăliga, lipăind-o pe măsuţa rotundă cu trei picioare, a luat de la locul ei din cui „aţa”, şi a trecut cu unghiile peste ea, pentru a o curăţa de fărâmiturile uscate, aşezând-o apoi, întinsă, peste mămăliga aburindă care aştepta să fie tăiată în felii.

Ne-am adunat cu toţii, stând fiecare la locul lui în jurul mesei rotunde.

Văzând-o pe Mioara cu o trăistuţă atârnată de după gât: aceea în care luam mâncarea când ne duceam la câmp, mama a întrebat-o mirată:

-Ce-ai, maică, tragi a şcoală? Nu mai ai răbdare, că mai e un pic şi încep şcolile?! Intri-n clasa-ntâia ca mâine!

-Nu de-aia!… a răspuns Mioara.

-Da de ce? Ce ţi-a mai dat prin gând să faci?

-Ca să am în ce-mi pune banii când oi găsi şi eu pe drum – a răspuns Mioara, sigură pe ea.

Am început să râdem cu toţii, în afară de bâtu, care, foarte serios, i-a zis:

-Aşa cu taica, pregăteşte-te, că nu ştii când dă norocul peste tine!

-Pă, da! a fost de acord Mioara, mâncând liniştită.

După câtva timp, a întrebat:

-Ai, tăticule, când te mai duci la Craiova, mă iei şi pe mine?

Tina, soră-mea cea mare, a sărit de pe scaun ca şi când ar fi ars-o la tălpi şi s-a răţoit strâmbându-se:

-Ie-te, mă găsî!…Adică, eu că sunt mai mare n-am fost până-acu’ la Craiova, şi-o să te ia pe tine-naintea mea!?

S-au luat la ceartă, îngânându-se ca de obicei.

Tata s-a răstit la ele:

-Ia mai tăceţi, fa! Nici la masă n-aveţi astâmpăr?

Apoi a întrebat-o pe Mioara:

-De ce vrei tu, Mioară, să te iau la Craiova?

-Dacă. Pentru că acolo sunt mulţi boieri şi când or pierde banii e jos să-i găsesc eu.

Am început să râdem în hohote, făcând glume pe socoteala Mioarei care nici nu se sinchisea.

Tina a luat aţa cu care tăiase mama mămăliga şi i-a dat-o Mioarei, zicându-i batjocoritor:

-Na, colea, aţa mămăligii şi pune-o-n traistă până când o să găseşti bani ca să pui în ea! Să mai aibă şi Ion Ţarălungă tovarăş!

Râzând, Tina a început să-i recite versurile care colindau satul:

„Ion al nostru Ţarălungă

N-are nici-un ban în pungă

Decât aţa mămăligii

Legată de fundul pungii”.

Mioara nu zicea nimic, ca şi când nu ar fi fost vorba despre ea. Îşi vedea liniştită de mâncare. Altădată ar fi chirăit, ar fi scuipat sau cine mai ştie ce i-ar fi trecut prin gând să facă, pentru a se răzbuna.

-Când s-a instalat liniştea la masă, Mioara, cu o calmitate greu de descris, a întrebat:

-Mă iei, tăticule, cu matale, când te-oi duce la Craiova?

-Te iau, fa, te iau! a răspuns tata, cât se poate de serios.

Tina a înghiţit în sec, uitându-se cu duşmănie la Mioara care i-a zis victorioasă:

-Lasă, că-ţi arăt eu ţie!

***

(Povestire publicată în volumul: „Grădina care s-a suit la cer”, Editura Florile Dalbe, Buc.2007)

,

COMENTARII

Bunul simţ ancestral, simţul dreptăţii, cumpătarea, generozitatea, omenia, care-l caracterizează pe omul simplu, pe ţăranul crescut şi trăit în vatra lui, îl fac pe acesta să reacţioneze diferit de ceilalţi semeni, atunci când dobândeşte un lucru care nu e al său şi pentru care n-a depus nici trudă, nici răbdare, nici sudoare. El ştie ca nimeni altul că totul se dobândeşte prin muncă cinstită şi jertfă pe măsură. Iată de ce, la bucuria fetiţei care găsise o monedă mică în ţărâna uliţei, mama nu reacţionează aşa cum se aştepta copila, adică, să se bucure. Dimpotrivă. Ea cade pe gânduri închipuindu-şi-l pe bietul om care, în vremuri de austeritate maximă, îşi pierde şi puţinii bani pe care-i avea. Dar, copiii reacţionează altfel. Ei se bucură atunci când primesc în dar, fie şi un flecuşteţ, când găsesc în tină, chiar şi o mărgică.

La întristarea şi nedumerirea mamei, fetiţa se ruşinează, că s-a bucurat de necazul altuia. Drept pentru care se hotărăşte pe loc să facă praf „toţi banii cu pricina”, pe halviţe şi limonadă crinărie.

Şi aici este descris cu un farmec inegalabil, negustoritul la bâlciuri şi îndeosebi, lăcomia unor oameni hotărâţi de a face bani din orice, profitând de setea şi de foamea celorlalţi, aidoma întreprinzătorilor de astăzi.

Astfel, vânzătorul de limonadă şi femeia lui sunt zugrăviţi amănunţit ca şi modul de preparare a acelei ape colorate şi aproape deloc dulce, numită „limonată”.

Adunarea familiei în jurul unei mămăligi, la o măsuţă rotundă, cu trei picioare şi ritualul tăierii mămăligii cu „aţa” – peste care mama şi-a trecut unghiile, „pentru a o curăţa de fărâmăturile uscate, aşezând-o apoi, peste mămăliga aburindă care aştepta să fie tăiată în felii”, este o scenă care aminteşte de vestitele şi antologicele prânzuri ori cine moromeţiene, când capul familiei îşi opărea gâtul cu fasolea, până-i dădeau lacrimile, dar nu le spunea lui Paraschiv, Achim şi Nilă ce-a păţit, pentru ca s-o păţească şi ei.

În povestea Ioanei Stuparu, îngemănată în roua lacrimei, sora mai mică, mioara, îşi atârnă o trăistuţă de după gât „ca să am în ce-mi pune banii când oi găsi şi eu pe drum”.

Judecata fetiţei este foarte justă. Luând-o tata la Craiova, „pentru că acolo sunt mulţi boieri şi când or pierde banii pe jos, să-i găsesc eu.”

Glumele şi râsetele celor prezenţi n-o tulbură pe fetiţa de 7 ani, câtuşi de puţin.

Ea îşi continuă gândul, încredinţată că numai acolo, în capitală, ea va ajunge să-şi împlinească visul, spre necazul soră-si, Tina, care „a înghiţit în sec, uitându-se cu duşmănie la Mioara care i-a zis victorioasă:

-Lasă, că-ţi arăt eu ţie!”

Lecţia Ioanei Stuparu este dublă: nu trebuie să te bucuri de ce nu e al tău; trebuie să speri că, într-o zi îţi vei găsi, cu adevărat împlinirea, visul dorit cu tărie, speranţă şi încredere.

Povestire, scrisă a persoana a I-a, vădit autobiografică, este absolut încântătoare şi ea completează suita celor 20 de povestioare din volumul „Grădina care s-a suit la cer”.

12 octombrie 2008

Cezarina Adamescu