Cezarina Adamescu:,,Oaspetele nopţii”

Într-o zi, lui Martin i-a încolţit un gând:

-Dacă aş putea să-l văd numai o clipă pe Domnul, poate că nu m-aş mai simţi atât de singur.

Era cerşetor. Nu avea nimic al său, pierduse printr-un joc nefericit de întâmplări, casa, serviciul, familia, totul, totul. Nu-i mai rămăsese decât o micuţă carte de rugăciuni pe care, uneori, din plictiseală, o răsfoia discret. Pentru că, demult, nu mai credea în nimic.

-Am pierdut totul în viaţă, spunea, pentru cine era dispus să-l asculte. Nu mai am pe nimeni. Şi nimic. Nimeni n-o să verse o lacrimă după mine.

Dar într-o seară, o bătrână care i-a dat o monedă, auzindu-l cum se jeluia altui cerşetor, i-a spus:

-Încă nu e totul pierdut. Încă mai ai un prieten….

-Care, bunico, pentru că eu nu-l văd?…

-Nu-l vezi, dar e cu tine, mereu ţi se arată zilnic…

-Prostii!… spuse Martin dezamăgit. Nu-i văd decât pe acei oameni care-mi aruncă, plini de dispreţ, câte o monedă, sau un covrig uscat…

-Şi totuşi, gândeşte-te bine. Ai pierdut totul, dar tot ţi-a rămas ceva. Mai precis, cineva. Caută-l. Ascultă-l. Urmează-l.

Cerşetorul crezu că bătrâna vrea să-şi bată joc de el şi-i întoarse spatele.

Dar rămase gânditor şi-i stăruiau în minte cuvintele sale.

„Ai pierdut totul, dar ţi-a mai rămas ceva. Mai precis, cineva.”

-Cine să fie? Se trezi gândind cu voce tare.

Trecătorii fură uimiţi că acel om vorbeşte singur.

Noaptea visă un vis straniu. Un personaj învăluit în lumină, l-a întrebat:

-Ce preferi? Să pierzi totul şi să mă ai pe mine, sau să mă pierzi pe mine şi să recapeţi tot ce ai pierdut?

Şi în acelaşi timp, o senzaţie de linişte, de pace interioară, de bucurie tainică puse stăpânire pe inima sa.

-Aş prefera, spusese timid în vis, să te am pe tine, oricine ai fi, pentru că tu înlocuieşti TOTUL. Şi nu-mi mai trebuie nimic altceva… adăugă Martin şi se trezi transpirat, în ciuda frigului de afară.

Era puţin buimac, dar cu o senzaţie de fericire încolţindu-i în inimă. Dormea într-un adăpost improvizat în spatele unei case, lângă o cuşcă de câine care-i ţinea loc de perete. Se acoperise cu folii şi cartoane şi cu haine vechi, ponosite, găsite într-un tomberon.

Dar în clipa aceea, nu mai simţea nici frigul, nici şoriceii din burtă care-i chiţcăiau zgomotos, căci se culcase flămând, păstrându-şi pentru a doua zi – puţina hrană strânsă. Asta fiindcă nu era sigur dacă va mai căpăta ceva. Şi nu mai simţea parcă nici tristeţea care i se întipărise pe chip ca o grimasă în jurul gurii şi precum pânzele păianjenului, în colţurile ochilor.

Şi atunci înţelese că acel interlocutor nocturn era un trimis al lui Dumnezeu. Poate un înger, venit să-l încerce?

Şi se trezi cu dorinţa aceea pe buze, de a-L vedea pe Dumnezeu, fie şi o clipă, ca să nu se mai simtă singur.

Puţin după aceea, meditaţia îi fu întreruptă de lătratul nervos al câinelui din cuşca vecină. Un alt cerşetor, mai bătrân, desculţ, tremurând împleticit, îl întrebă dacă poate să-l primească şi pe el în adăpost şi dacă nu are ceva de mâncare, căci nu pusese nimic în gură toată ziua.

Martin scoase dintr-o boccea, bucăţica de pâine şi un boţ de brânză sărată şi, nemaigândind-se că acestea sunt proviziile pentru a doua zi, îl îmbie pe străin:

-Ia şi dumneata de colea, o înghiţitură. Odihneşte-te lângă mine, că poate eşti obosit. Ia o haină şi te înveleşte. Şi dacă ţi-e sete, vezi că la capătul străzii e o cişmea să-ţi potoleşti arşiţa.

Străinul se aşeză greoi, găsi un loc pentru desagă, apoi îmbucă flămând, câţiva dumicaţi din acele merinde.

Mulţumi apoi cuviincios şi se ridică să meargă la cişmea.

Noaptea îl învălui straniu şi dispăru ca şi când nici măcar nu fusese.

Martin se foi multă vreme între zdrenţele lui, negăsindu-şi locul şi întrebându-se cine fusese străinul acela.

Dar deodată, în puţina lumină a stelelor palide, zări un petic micuţ de hârtie, puţin mototolită, pe care o mână tremurătoare scrisese:

„În noaptea asta Martine, L-ai găzduit şi ospătat pe Dumnezeu, care îţi mulţumeşte!”

Bucuria lui nu cunoscu margini. Nu mai avu somn deloc şi nici astâmpăr. Aleargă spre ziuă la cea mai apropiată biserică, se aşeză în genunchi şi mulţumi Domnului pentru imensa cinste pe care i-o făcuse venind să-l viziteze. Apoi îl trezi pe paroh şi-i arătă bileţelul cu scris tremurat.

-Părinte, părinte, lăudat fie Domnul! Sunt un mare păcătos, dar astă noapte, mi s-a întâmplat un lucru minunat. Dumnezeu mi-a fost oaspete.

După ce parohul cercetă biletul pe ambele feţe şi-l învârti între degete, parcă citind printre rânduri, deschise Cartea Sfântă şi-i citi un pasaj care lui Martin îi întări convingerea că fusese ales să-L găzduiască pe Dumnezeu în adăpostul lui sărăcăcios, căci Dumnezeu nu se uită la bogăţie, ci venise sub chipul sărmanului zdrenţăros care-i ceruse de mâncare:

„Căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc, mi-a fost sete şi voi mi-aţi dat să beau, gol am fost şi voi m-aţi îmbrăcat…Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre aceştia mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut.”

Din ziua aceea, Martin fu nelipsit de la biserică. El deveni unul din credincioşii cei mai fervenţi şi mai apoi, cu înţelepciunea şi cunoştinţele dobândite din Cartea Sfântă, putea să-i înveţe şi pe alţi oameni sărmani, care se credeau ai nimănui şi să le povestească minunata întâmplare prin care trecuse.

Şi mi-a povestit-o şi mie într-o bună zi, de aceea, m-am grăbit să v-o spun şi vouă. Şi să vă rog să-mi spuneţi, ce părere aveţi?

1 octombrie 2008

Cezarina Adamescu


%d blogeri au apreciat asta: