Stanislav Lacomchin:,,Codruţ şi Codruţa”

CODRUŢ ŞI CODRUŢA

-poveste de Crăciun-

Dragi copilaşi, vreţi să ascultaţi o poveste despre bunătatea unui băieţel ca şi voi?

Bine!… Atunci, hopa aici pe scăunele şi ascultaţi isprăvile unui băieţel bine crescut şi ale unei fetiţe cam modestă şi puţin tristă. Amândoi erau colegi de clasă în primul an, străduindu-se să înveţe alfabetul şi cifrele. Aşadar, primele taine ale cunoaşterii.

Voi aţi reuşit să învăţaţi alfabetul? Deja?… O…foarte bine. Ştiţi şi să vă iscăliţi!

Înseamnă că mâine-pomâine veţi merge la vot!

Dar cifrele?… Cum, şi pe ele? Bravo! Eu, drept să vă spun, le cam uit, de o vreme încoace, fiindcă mi-am lăsat memoria acasă. Dar să lăsăm asta…

După cum vă spuneam, pe fetiţă o chema Codruţa iar pe băieţel, Codruţ.

Şi de unde această coincidenţă de nume? Uite-aşa, în poveste coincidenţele sunt la ordinea zilei. O să mai întâlniţi voi, aşa că nu vă miraţi prea mult.

Fie că era întâmplare, fie coincidenţă, fie amândouă, n-are a face. Cert e că stăteau amândoi în prima bancă din mijloc şi erau prieteni nedespărţiţi.

Cu toate că între ei era ceva diferenţă, în ceea ce priveşte starea materială a părinţilor. Părinţii fetiţei erau modeşti, în schimb, ai lui erau foarte înstăriţi. Aveau de toate, inclusiv vilă şi maşină modernă. Şi-n timp ce Codruţa venea la şcoală cu abecedarul într-un săculeţ de pânză, Codruţ avea ghiozdănel foarte scump, cu toate accesoriile. Până şi cheutorile erau muzicale şi pe bază de telecomandă. Iar în el, minune mare! Toate jucăriile posibile. El venea îmbrăcat frumos şi modern, numai cu haine de firmă, dar ea, sărmana, venea cu hăinuţe de căpătat ori rămase de la sora mai mare şi încălţată cu ghetuţe rupte şi prea mari pentru picioruşul ei de copil.

Adeseori, fetiţei i se făcea jenă de înfăţişarea ei şi se retrăgea într-un colţ, departe de ceilalţi copii, care se lăudau, care mai de care cu darurile primite de la părinţi, unchi şi bunici.

În fiecare zi, Codruţ venea cu pacheţel de acasă şi cu bani de buzunar să cumpere de la chioşc toate dulciurile şi prăjiturelele care-i erau pe plac. Codruţa nu avea pacheţel pentru că mămica ei nu avea de unde să-i dea. Şi nici bani de buzunar. De cele mai multe ori, fetiţa se ducea pe jos acasă, deşi erau câteva staţii bune de mers cu tramvaiul.

Dar, să nu credeţi că băiatul, aşa înzestrat cu de toate cum era, avea sufletul hain. Dimpotrivă, lui îi plăcea să dăruie din tot ceea ce avea şi Codruţei, adică să împartă cu ea totul. Şi caietele, şi creioanele şi cărţile de poveşti, şi plastilina, şi colile de desen, acuarelele şi… în fiecare zi, când suna clopoţelul în pauza mare, el scotea din ghiozdan pacheţelul cu mâncare. Cu ochişorii ei rotunzi şi nevinovaţi, Codruţa îi urmărea toate mişcările. Atunci, Codruţ, care era un copilaş foarte isteţ şi simţitor, scotea din ghiozdan şi al doilea pacheţel, aşezându-l lângă primul.

-Hai, Codruţă, alege. Ce vrei să papi? Tartină cu magiun sau cu brânzică?

Era întocmai cum văzuse el la televizor, pe un post, la o reclamă când un băieţel îi dădea colegei lui, tartina lui cu unt şi caşcaval, ori cu brânză topită, pregătită de mămica lui.

Şi fetiţa, răspundea, la fel ca micuţa eroină a reclamei TV:

-Cu brânzică…

-Păi, cu brânzică ai mâncat şi ieri. Tu eşti fetiţă şi fetiţelor le plac foarte mult dulciurile. Uite, azi ţi-am adus un croassant cu ciocolăţică. E tare bun…

Şi îi întinse unul din pacheţele. Oarecum timidă, Codruţa lua pachetul. Îl desfăcea sfios şi mânca până la ultima firimitură.

Mulţumesc, Codruţ, mulţumesc din suflet. Eşti tare generos.

-N-ai pentru ce. Hai, mai serveşte… Vrei şi de la mine o jumătate? Doar suntem prieteni şi prietenii trebuie să împartă totul între ei.

Şi Codruţa îşi lingea degeţelele cu poftă pentru că i se părea tare gustos sanvişul de la prietenul ei.

Trebuie să vă spun, copiii, că pe atunci, nu se introduseseră în şcoli nici cornul şi nici laptele, pe care astăzi, copiii din clasele primare le primesc ca stimulent alimentar pentru creştere.

Da, copilaşii mei, la rugăminţile lui Codruţ, mămica lui îi dădea în fiecare zi, câte două pacheţele. Şi era tare bucuroasă şi mândră că are un copilaş aşa de milos şi afectuos cu ceilalţi copii. Şi asta zilnic. Ca şi cum cei doi ar fi fost frăţiori.

Codruţ o proteja pe micuţa lui prietenă şi o conducea acasă, uneori pe jos, alteori, luau o maşină ori tramvaiul. Odată chiar au luat un taxi fiindcă începuse să plouă şi nici unul din ei nu avea umbreluţă. Şi au ajuns cu bine acasă şi mămica lui l-a lăudat pentru spiritul lui de iniţiativă. Era de acum băiat mare şi se putea încrede în el.

Câteodată, Codruţ voia să-i facă o surpriză Codruţei şi-i strecura în trăistuţă câte o ciocolată, o napolitană, un măr, o pară, o portocală, eugenia sau alte dulciuri. Abia acasă fetiţa le găsea şi se bucura că are desert la masă. Desert pe care-l împărţea cu sora ei mai mare, desigur.

Într-o zi, în apropierea sărbătorilor de iarnă, Codruţ o întrebă:

-La tine vine Moş Crăciun?

Codruţa tăcu şi lăsă ochii în jos. De vreo doi ani Moşul o ocolea pentru că nici brad nu mai avea de unde să facă rost. Tăticul ei nu mai găsea de lucru şi mama nu mai prididea cu datoriile.

-De ce nu vii la noi în seara de Ajun? o întrebă Codruţ. Şi mămica mi-a spus să te invit. O să împodobim bradul împreună şi apoi îl aşteptăm pe Moş… Poate, cine ştie… Dacă el vede că eşti la noi, va scoate din sacul lui uriaş şi un dar pentru tine…

-Aaaa,… nu… nu trebuie… Crăciunul e o sărbătoare a familiei şi tu trebuie să stai doar cu familia ta. Nu se cade să vin eu, o străină, în casa voastră, tocmai de sărbători…

-Ba nu, ba nu, dimpotrivă… Noi primim oaspeţi chiar în noaptea de Crăciun. Cărciunul e o sărbătoare a bucuriei. E Naşterea lui Hristos şi toţi trebuie să fie fericiţi. Vin şi colindători, vine şi un arlechin care ne face să râdem, e foarte frumos. E o sărbătoare pe cinste…

-Bine, am s-o întreb pe mama dacă-mi dă voie…

-Te rog… Mâine să-mi aduci răspunsul… Promiţi?

-Da, răspunse fetiţa, încântată că ar putea participa la o asemenea seară de Crăciun.

A doua zi îi dădu răspunsul. Mămica ei era de acord.

Fetiţa aştepta cu nerăbdare ziua cu pricina. Şi se pregătea, în felul ei. Învăţa poezii, colinde, învăţa urături noi, scria felicitări şi pregătea mici pacheţele pentru familia lui Codruţ, astfel ca fiecare să aibă un mic dar de la ea.

Iată că sosi şi ziua cu pricina.

Erau în vacanţă şi nu s-au mai întâlnit la şcoală. El a venit cu maşina cu tăticul lui şi a luat-o pe fetiţă de acasă. Pe strada pe care locuia Codruţa, nimeni nu avea o maşină aşa elegantă fiindcă era un cartier muncitoresc, cu oameni modeşti şi nu-şi permiteau un astfel de lux.

Au ajuns cu bine şi, mare i-a fost mirarea fetiţei când, încă din curtea băiatului a văzut zeci de brazi împodobiţi cu beteală şi cu luminiţe color care înveseleau curtea. Piticii grădinii erau împodobiţi cu fesuri roşii cu un canaf alb în vârf. Erau tare nostimi.

Uşa grea, masivă, din lemn scump, avea în mijloc o coroniţă de Advent împletită din crenguţe de brad, cu fâşii de hârtie color printre ele.

În casă, numai ghirlande şi crenguţe de brad. Mirosea a cetină toată casa. Şi a cozonac proaspăt. Fetiţa se uimea dar nu spunea nimic. Trăia o vrajă şi i se părea că visează. În căsuţa lor modestă, din două camere, nu fusese niciodată aşa o risipă de lumină. Nici atâtea ghirlande color, nici beteală şi nici steaua mare, din vârful bradului uriaş care era atât de împodobit încât nu mai aveai loc să atârni nici un globuleţ.

Codruţa nu-şi mai sătura ochii privind la toată feeria acesta.

-Uite, spuse Codruţ după ce-şi lăsă paltonaşul în hol. Mai rămas un îngeraş pe care am să te rog să-l aşezi tu pe o crenguţă. Este aici o mică scară, hai să te ajut să-l atârni. E îngerul tău.

Fetiţa luă îngeraşul de porţelan, legat cu un laţ subţire şi-l aşeză cu mânuţa ei tremurândă pe o creangă mai viguroasă.

Peste tot o îmbiau figurine de turtă dulce, portocale, nuci, mere, globuleţe, steluţe, beteală, cutii mari şi mici legate cu fundiţe de toate culorile. Nu te puteai decide la ce să te uiţi. Fiindcă totul era magnific.

Soneria scoase un sunet cristalin şi o ceată de copii se năpusti în hol. Au început să cânte cu toţii un potpuriu de colinde foarte drăgălaşe, printre care şi unul în limba engleză: Gingle Bell! Apoi au cântat: Steaua sus răsare, Trei Crai de la Răsărit, Astăzi s-a născut Hristos, Ziurel de ziuă şi alte colinde. Codruţa s-a prins şi ea în joc şi a cântat cu vocea ei crudă, alături de copii.

Apoi, împreună cu mama lui Codruţ şi cu prietenul ei, le-a împărţit copiilor dulciuri, felii de cozonac şi fructe.

Aproape de miezul nopţii, a ciocănit cineva cu putere în uşă. Copiii erau somnoroşi, aproape adormiţi, dar nu se îndurau să se ducă la culcare. O mână fermă ciocănea nerăbdătoare. Uşa s-a deschis şi într-adevăr, parcă descins de la Pol, a năvălit în casă, Moşul aşteptat. Avea promoroacă pe barbă şi pe mustăţi şi-l ninsese pe umeri. Şi-a dat sacul jos în hol, s-a scuturat de zăpadă şi a fost poftit cu politeţe în casă.

Inima Codruţei bătea nebuneşte. Nu-l mai văzuse niciodată pe Moşul atât de aproape. Nici nu-i venea să creadă. Degeaba spuneau alţi copii că moşul nu există, că e o închipuire de adormit copii, acum se convinsese.

Mare i-a fost mirarea când acesta, aşezându-se greoi pe un scaun care a scârţâit sub greutatea lui, a întrebat-o, privind-o în ochi:

-Ei, şi ce mai faci tu, Codruţa? Ai venit la prietenul tău să-l întâmpini pe Moşu’?

Fetiţa parcă-şi înghiţise limba. Se înroşise şi nu ştia ce să răspundă. A salvat-o tot Codruţ care i-a explicat Moşului, aşa ca să ştie şi el:

-Codruţa e prietena mea şi mămica a invitat-o la noi astă seară.

-Ei, dacă aşa-i vorba, nu mai am ce zice. Dar ia să văd, nu cumva am şi pentru ea ceva, că parcă am ştiut eu că vine la voi…

Codruţa avea emoţii mari. Nu se aşteptase la aşa ceva.

Moşul scotocea de zor prin sac după pachetul destinat ei.

-Aaaa, am găsit. Ia uită-te, chiar scrie numele ei pe colet. Da, acesta este…

Dar mai întâi, vreau să-mi spună un colind…

Încurajată de toţi ai casei, Codruţa cântă cu vocea ei subţirică şi tremurată:

„Scoală gazdă din pătuţ, florile dalbe,

Şi ne dă un colăcuţ, florile dalbe,

Că mămuca n-o făcut, florile dalbe

Sâtă deasă n-o avut, florile, dalbe…”

Şi tot aşa, tot cântecul, ajutată de Codruţ care-i mai sufla atunci când ei îi pierea graiul de emoţie.

La aşa un cântec frumos, Moşul nu se putea să nu se înduioşeze. Da, aveai chiar impresia că lăcrimează discret, pe barba albă. I-a mângâiat creştetul Codruţei şi a felicitat-o. Apoi i-a înmânat darul.

Fetiţa mulţumi cuviincios şi se retrase într-un fotoliu unde-şi deschise cutia. Şi ce să vezi? Un calculator minuscul care s-o ajute la socotit şi la scris mesaje. Şi alături, o păpuşică Barbie blondă şi suplă, cu o rochiţă foarte elegantă.

Fetiţa nu mai putea de bucurie. Nici nu îndrăznise să dorească aşa ceva, fiindcă ştia că nu poate căpăta de acasă. Acum, visul i se împlinise. Abia aştepta să arate darurile sale familiei şi să le spună că mai există şi minuni. Şi că Ajunul e seara minunilor.

Atunci, scoase şi ea micuţele cutii, pentru Codruţ, pentru mama lui, pentru tăticul şi pentru frăţiorul lui, Gabriel.

Toţi aveau câte ceva. Nu erau daruri scumpe, dar erau lucrate cu dragoste şi cu simplitatea inimii unei fetiţe de 7 ani.

A fost cel mai frumos Crăciun pe care-l petrecuse vreodată.

Au urmat masa, surprizele, tortul, cozonacul, toate bunătăţile. Copiii au privit apoi la televizor şi s-au jucat cu noile daruri. Şi astfel, prietenia lor s-a cimentat şi de atunci încolo nu-i mai vedeai niciodată singuri, ci doar împreună.

Dar gata!… S-a făcut târzior. Fuguţa în pătucuri!… Căpşorul pe pernă şi…nani!

Noapte bună, sufleţele neprihănite! Noapte bună!

În noaptea asta, va poposi la pătucul vostru un îngeraş să vă vegheze somnul.

Stanislav Lacomchin