►,,Făt-frumos-ăl-bătrân”

Făt-frumos ajunsese tare bătrân, fecioru-su umbla toată vremea prin războaie şi noră-sa n-a mai vrut să-l ţină la palat. L-a surghiunit să locuiască tocmai în fundul curţilor, într-o coşmelie, lângă grajduri. Dar Făt-frumos-ăl-bătrân nu era pentru atâta lucru supărat.

Ziua întreagă şedea pe prispă, la soare, şi se uita la dealul de dincolo de grădinile împărăteşti. Acolo obişnuia să urce în tinereţe cu armăsarul său şi, după ce-l lăsa să pască în voie iarbă mustoasă, împletită cu flori, încăleca pe el şi pornea în zbor prin lume, după voinicii.

Argaţii şi grăjdarii îl iubeau pe stăpânul de altădată. De cum mântuiau treaba, veneau să-i asculte vechile isprăvi. Însă cel mai des sosea pe prispa lui, un băieţel. Avea ochii vineţi brumării şi părul de grâu copt.

Nu era un copil oarecare, ci însuşi nepotul cel mai fraged al lui Făt-frumos. Mama copilului în socotea cam nerod şi-l punea să pască bibilicile împărăteşti.

Băiatul îşi petrecea toată ziua pe deal, dar în fiecare amurg, după ce slobozea păsările din coteţe, se oprea la moşu-său:

-Şi spune, rogu-te, cum era buzduganul zmeului?

Făt-frumos-ăl-bătrân se aşternea să depene întâmplări din tinereţe şi povestea şi povestea până ce se înălţa luna pe cer şi atunci copilul îşi aducea deodată aminte de mamă, de doică, de fraţii cei mari şi-o lua la fugă, într-un suflet, până la palat.

-Pe unde-o fi hoinărind întruna păduraticul acesta? întreba cu mânie împărăteasa.

Dar nici doica, din chilia ei din turn, nici străjerii încoifaţi de pe metereze nu se pricepeau a-i răspunde, iar argaţii şi oamenii de la grajduri tăceau.

Într-o zi, tot păzind bibilicile pe dealul cu flori, copilul s-a aşezat în iarbă şi a adormit. Când s-a trezit, a zărit în apropiere un armăsar alb ca zăpada, care bătea cu copitele şi răscolea la rădăcina unui alun, în vreme ce lacrimi mari îi curgeau în ţărână.

Şi iată că din pământ ieşiră un paloş cu mâner de rubin, o şa bogată şi nişte frâie bătute cu ţinte de argint. Armăsarul necheză cu glas de jale, apoi ţâşni în goană, spre coama dealului, de unde, pe neaşteptate, se ridică în văzduh stârnind sub copite spuma norilor.

Băiatul alergă şi căută la rădăcina alunului, dar pământul se încheiase la loc.

Paloşul, şaua şi frâiele nu se mai zăreau. Florile şi iarba, pe care le frământase armăsarul în picioare, păreau neatinse.

Copilul îşi adună orătăniile şi coborî degrabă la bunicul său.

Acesta îl ascultă cu grijă, iar după ce băiatul isprăvi, îl rugă să nu împărtăşească taina întâmplării nimănui.

-Dragul meu, grăi el, mângâindu-l pe creştet, du-te mâine din nou acolo şi stai la pândă, iar seara vino de-mi povesteşte ce s-a petrecut.

Trei zile la rând copilul văzu armăsarul de zăpadă, care plângea şi scurma la rădăcinile alunului. Dar, de fiecare dată, după ce calul îşi lua zborul, pământul arăta nerăscolit şi iarba neatinsă.

După ce Făt-frumos-ăl-bătrân îl ascultă pe băiat pentru a treia oară, intră în casă şi, după scurtă vreme, se întoarse pe prispă cu un arc mare şi o tolbă de săgeţi.

-Nepoate dragă, a sosit timpul să plec. La noapte urc la deal, să-mi iau paloşul şi să înşeuez armăsarul. Ia de la mine arcul acesta. Când ai să fii în stare să-l întinzi şi să ţinteşti, porneşte-o în lumea largă şi nu uita să te lupţi cu zmeii, oricare şi oriunde ar fi ei!

-Ia-mă cu tine la noapte! se rugă copilul.

–Nu se poate! Eşti încă prea fraged.

-Atunci îngăduie-mi, cel puţin, să vin pe deal să te privesc plecând.

-Să întocmim mai bine lucrurile altfel, grăi Făt-frumos. Înainte să mă duc de tot, voi înconjura călare palatul, ca să mă poţi vedea de la fereastră.

Răsărise luna. Băiatul îl îmbrăţişă pe Făt-frumos şi fugi spre casă. Dar, pe drum, avu grijă să-şi pitească arcul şi săgeţile în scorbura unui stejar stufos.

A doua zi, dimineaţa, doica trăgea de plapuma băiatului ca să-l trezească.

-De ce ai la cămaşă o mânecă albă şi una neagră? o întrebă copilul mirat.

-S-a întors de la război tatăl tău împăratul şi s-au adunat mama şi fraţii, curtenii şi argaţii. Doar tu şi Făt-frumos-ăl-bătrân lipsiţi , dar bunicul tău nu mai vine că l-au găsit adineauri, pe prispă, dormindu-şi somnul cel mare.

-Nu-i adevărat! strigă băiatul, dar nu mai adăugă nimic.

Oricum nu l-ar fi crezut nimeni, că-l ţineau de nerod şi-i dădeau în seamă bibilicile împărăteşti.

Dar el ştia că, la miezul nopţii, singur el îl văzuse pe Făt-frumos mai frumos ca niciodată.

Cu paloşul fermecat cu rubine într-o mână, cu cealaltă mână pe hăţuri, gonea pe armăsarul său de zăpadă, stârnind un colb strălucitor de stele pe cărările văzduhului.

**’

COMENTARII

Iată că, după multe vitejii, lui Făt-frumos îi vine rândul să îmbătrânească. În povestea aceasta el seamănă cu un unchiaş sfătos, cu un bunicuţ şugubăţ, cu un Moş Scornici, ajuns la vârstă respectabilă, pe care familia nu-l mai suportă şi, vrând să scape de el, îi găseşte un loc mai depărtişor de casă, respectiv, „într-o coşmelie, lângă grajduri.”

Să se fi ramolit într-atât încât îşi făcea familia de ruşine? Cert e că, lui, asemenea bunicilor noştri, îi plăcea grozav să povestească, era neîntrecut în basme, istorisiri şi amintiri despre isprăvi şi voinicii din tinereţe. Autoarea mută cu măiestrie cadrul povestirii în universul apropiat, astfel că, împărăţia seamănă cu o gospodărie ţărănească mai mare. E foarte interesant cum împărăţia, este aidoma unei ogrăzi întinse, cu tot felul de orătănii, în special bibilici, pe care, chiar nepotul lui Făt-frumos le duce la păscut. Nepot socotit de împărăteasă, cam nerod. De ce? Fiindcă, celor care visează şi le plac basmele, sunt socotiţi nevolnici, incapabili de a conduce treburile împărăţiei. Nimic nu deosebeşte familia împărătească de una neaoşă, ţărănească, în care, fiecare membru îşi are rosturile lui prestabilite. Şi, celor care visează, le este destinat păscutul bibilicilor. Copilului îi plăceau poveştile lui moşu-său, pe care le asculta, până ce se înălţa luna pe cer. Doica, personaj nelipsit din aceste poveşti, care locuieşte într-un turn, ştia totul şi dădea întotdeauna sfaturile cele mai nimerite pentru binele copilului.

Ei şi, nepotul, a adormit într-o zi în iarbă şi, trezindu-se, a zărit un armăsar alb răscolind la rădăcina unui alun. Care, ca orice armăsar de poveste, plângea cu lacrimi mari ce udau ţărâna. Copilul vede ieşind din pământ un paloş, o şa şi frâiele. Povestindu-i bunicului, acesta simte că a venit vremea să-şi înşeueze armăsarul şi să se pregătească de drumul cel lung de unde nu există întoarcere, dar nu înainte de a-l sfătui pe nepotul, păzitor de bibilici împărăteşti, cum să întindă arcul, să ţintească şi să se lupte cu zmeii.

Şi cum toate au un soroc, simţind că sorocul sosise, Făt-frumos-ăl-bătrân, înconjură călare pe calul alb, de trei ori palatul înainte de a pleca de la palat.

Şi ca povestea să dăinuie de-a pururi în mintea copiilor, nepotul ştie că, deşi bunicu-său fusese văzut în zori pe prispă, dormindu-şi somnul cel mare, la miezul nopţii, acesta se va preface în Făt-frumos, călare pe un cal alb, cu paloşul fermecat într-o mână şi cu hăţurile în cealaltă.

Şi aceasta este o poveste pilduitoare. Ea ne arată că aparenţele, uneori înşeală şi că, lucrurile cu adevărat valoroase şi temeinice se află sub ochii noştri. Doar noi să avem ochii, curajul şi bunăvoinţa să le privim şi să le recunoaştem cu adevărat.

Fericiţi cei care ştiu a vedea cu ochii sufleteşti toate acestea!

Galaţi, 10 noiembrie 2008 CEZARINA ADAMESCU