-Miron MANEGA:,,Povestea zăpezii”
Era o ţară-n care nu ningea…
Cu oameni negri e povestea mea:
Atât de negre lacrimi, şi de triste,
Înăbuşeau în negrele batiste
Încât, odată, un străin le-a zis
(Avea străinu,-n braţe, un cais)
C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor
Să piară şi cais, şi călător!
Ei l-au privit cu ochiul stins şi tâmp,
Dar cum strângeau tăciunii de pe câmp
Şi timp n-aveau de vorbe – au tăcut.
Şi dus a fost străinul cel limbut.
.
A mai trecut o noapte şi ceva.
Şi-n ţara asta-n care nu ningea
Nici barem printre gânduri, uneori,
Veni pe lume un copil din flori…
Era frumos copilul, ca un vis
De nimeni povestit, de nimeni scris,
Şi-atât de blând, încât ţi se părea
Că ochii lui imenşi, de peruzea,
Te vindecau de triste şi de negre.
.
Iar mai târziu, când mâinile-i alegre
Şi-au înţeles menirea şi norocul
Dezmeticind în colburi negre – jocul,
Cercat-au el şi frigul, şi arsura,
Şi mângâierea ierbilor, şi zgura,
Veşmântul trist pe trupul de vestală,
Pizmaşul mărăcine sub petală,
Tăişul, lanţul, rugul şi cenuşa,
Şi fulgul inefabil, şi cătuşa…
.
Atât trudit-au gândul lui să ştie
Ce-i stins în rod, ce-i rodnic în pustie
Şi-atât de tainic le-a deprins orândul
Că se-mbunau stihiile, urmându-l…
Cum a crescut copilul, nu v-aş spune,
Ar fi un cântec negru – de tăciune!
În zariştea posacă şi puţină
El n-avea loc de propria lumină,
Că-l urmăreau cu ură fără margini
Locuitorii negrelor paragini
Să-i interzică mâinile şi visul
Care trezeau în amintiri caisul
Vestit cândva de un străin limbut…
.
Cerneau lumini în visul lui tăcut
Peste pământul părăsit de iezi;
Lumini cu nume palid, de zăpezi.
Şi visul lui era o piază-rea
În ţara-n care nimeni nu visa,
Căci mulţi l-au ascultat. Şi l-au crezut.
Şi dorul de zăpezi de la-nceput
Mocnea acum ascuns pe sub cenuşi.
Şi paznici negri se-nmulţeau la uşi
Cu jbilţuri groase încercând să prindă,
În laţul lor, vreun murmur de colindă…
.
Dar cum, de la un timp, îi urmărea
În truda lor, o pasăre de nea
Şi de nesomn zăreau lunateci iezi,
L-au prins pe visătorul de zăpezi
Şi l-au legat, departe de lumină,
Cu lanţuri grele, într-o fostă mină.
.
L-au judecat apoi, grăbit, în taină,
L-au condamnat să nu mai poarte haină,
Să n-aibă drept la adăpost ori mas,
La bună ziua sau la bun-rămas,
La somnul cel obştesc, ori la vreun pat,
Să poarte veşnic lesă cu stigmat,
Să fie ars de viu pe metereze
Vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze…
Lăsat să fie-n plata nimănui
Când s-o dezice de zăpada lui!
Iar când la temniţă s-au dus să-l vadă
Găsit-au doar o mână de zăpadă.
MIRON MANEGA
Trackback this post