-Miron MANEGA:,,Povestea zăpezii”

Era o ţară-n care nu ningea…

Cu oameni negri e povestea mea:

Atât de negre lacrimi, şi de triste,

Înăbuşeau în negrele batiste

Încât, odată, un străin le-a zis

(Avea străinu,-n braţe, un cais)

C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor

Să piară şi cais, şi călător!

Ei l-au privit cu ochiul stins şi tâmp,

Dar cum strângeau tăciunii de pe câmp

Şi timp n-aveau de vorbe – au tăcut.

Şi dus a fost străinul cel limbut.

.

A mai trecut o noapte şi ceva.

Şi-n ţara asta-n care nu ningea

Nici barem printre gânduri, uneori,

Veni pe lume un copil din flori…

Era frumos copilul, ca un vis

De nimeni povestit, de nimeni scris,

Şi-atât de blând, încât ţi se părea

Că ochii lui imenşi, de peruzea,

Te vindecau de triste şi de negre.

.

Iar mai târziu, când mâinile-i alegre

Şi-au înţeles menirea şi norocul

Dezmeticind în colburi negre – jocul,

Cercat-au el şi frigul, şi arsura,

Şi mângâierea ierbilor, şi zgura,

Veşmântul trist pe trupul de vestală,

Pizmaşul mărăcine sub petală,

Tăişul, lanţul, rugul şi cenuşa,

Şi fulgul inefabil, şi cătuşa…

.

Atât trudit-au gândul lui să ştie

Ce-i stins în rod, ce-i rodnic în pustie

Şi-atât de tainic le-a deprins orândul

Că se-mbunau stihiile, urmându-l…

Cum a crescut copilul, nu v-aş spune,

Ar fi un cântec negru – de tăciune!

În zariştea posacă şi puţină

El n-avea loc de propria lumină,

Că-l urmăreau cu ură fără margini

Locuitorii negrelor paragini

Să-i interzică mâinile şi visul

Care trezeau în amintiri caisul

Vestit cândva de un străin limbut…

.

Cerneau lumini în visul lui tăcut

Peste pământul părăsit de iezi;

Lumini cu nume palid, de zăpezi.

Şi visul lui era o piază-rea

În ţara-n care nimeni nu visa,

Căci mulţi l-au ascultat. Şi l-au crezut.

Şi dorul de zăpezi de la-nceput

Mocnea acum ascuns pe sub cenuşi.

Şi paznici negri se-nmulţeau la uşi

Cu jbilţuri groase încercând să prindă,

În laţul lor, vreun murmur de colindă…

.

Dar cum, de la un timp, îi urmărea

În truda lor, o pasăre de nea

Şi de nesomn zăreau lunateci iezi,

L-au prins pe visătorul de zăpezi

Şi l-au legat, departe de lumină,

Cu lanţuri grele, într-o fostă mină.

.

L-au judecat apoi, grăbit, în taină,

L-au condamnat să nu mai poarte haină,

Să n-aibă drept la adăpost ori mas,

La bună ziua sau la bun-rămas,

La somnul cel obştesc, ori la vreun pat,

Să poarte veşnic lesă cu stigmat,

Să fie ars de viu pe metereze

Vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze…

Lăsat să fie-n plata nimănui

Când s-o dezice de zăpada lui!

Iar când la temniţă s-au dus să-l vadă

Găsit-au doar o mână de zăpadă.

MIRON MANEGA