-Cezarina Adamescu:,,Lupul cărturar”

Trebuie să vă spun mai întâi, că nu mi-am propus să mă ocup numai de bătrânul lup, cu toate că dintre toate animalele, el este un erou arhicunoscut, cale de multe ocale, aş putea să spun, fără teama că greşesc, în întreg neamul animalicesc. Dar trebuia să-mi rezerv bucuria să-l înfăţişez, bat-l pustia! Sau fantezia!

Bătrânul Lup, atât a aşteptat şi ţup! la mine-n poveste, luându-mă cam fără de veste. N-am mai putut ocoli subiectul, deşi proiectul era altul. Şi-aşa a devenit bătrânul Surache erou pozitiv şi sub nici un motiv nu i-aş schimba povestea despre care s-a cam dus vestea. Surache era însă, contrar aşteptării, un lup cumsecade. De ce nu-ţi vine să crezi, bade? Numai pentru că ai cunoscut şi dumneata la oi, un lup lacom cât doi? Nu poţi înţelege că acesta este un lup mai de soi, contemporan cu noi şi care trăia nu în pădure sau în zăvoi, ci într-un cartier cu blocuri noi?

Aş zice că nu era altul ca el, dar lupul nostru avea un strămoş drept model. E drept că acesta trăise acum vreo opt sute de ani, dar, credeţi-mă, făcea o groază de gologani. După ce mai înainte băgase spaima în oameni şi dobitoace, lupul din Gubbio n-a avut încotro şi s-a lăsat îmblânzit de un sfânt vestit de talia unor sfinţi renumiţi din Italia, Sfântul Francisc. Şi nu risc nimic dacă vă spun că Francisc era cel mai sărac muritor care, cu toate că nu avea nici frac, nici sandale, ci doar o rasă cât se poate de roasă, venea oamenilor în ajutor, vrând să le facă viaţa mai dreaptă şi mai frumoasă. Şi ce mană cerească! Lupul hain, nărăvit la tain de vite şi copii, a dat laba cu Francisc. Şi să ştiţi că i-a promis de atunci încoace, să nu mai atace niciodată dobitoace. Şi a mai trăit lupul mai apoi, un an sau chiar doi, hrănit din mână de copii, până i-a venit sorocul şi şi-a dat obştescul sfârşit, plâns de copii şi săteni ca şi cel mai iubit dintre pământeni.

Cu asemenea strămoş, Surache nu putea, vezi bine, să se comporte ca un fietecine.

Aşadar, era politicos cu fetiţele şi, lucru rar, chiar cu bunicile. Ocolea cu grijă furnicile, să nu le strivească sub labă, cu alte cuvinte era un lup foarte de treabă.

Am să-ncerc să vi-l descriu: îmbrăcat îngrijit, totdeauna în costum cenuşiu, încălţat cu ghete cu scârţ în cele patru labe subţiri, e-adevărat, ca nişte scoabe, dar cu unghiile tăiate şi frumos îngrijite, aşa încât, toate bătrânele erau îndreptăţite să-l simpatizeze. Ba chiar unele coafeze s-au oferit să-i pieptene blana, bucătăresele să-i pregătească hrana, bătrânii să-i ofere ziarul la scară, uitând că dânsul e fiară şi că altul e la ei alfabetul.

Bietul lup, nu voia să refuze pe nimeni pentru că n-ar fi fost elegant şi se prefăcea că citeşte, luându-şi aere de savant.

Ba, uneori descifra câte un titlu cu litere mari, după ce mai înainte îşi punea ochelari, litere învăţate după pancartele din pădure. Ar fi putut să jure că ştie aceste lucruri de-o veşnicie. Şi chiar îi plăcea să înveţe carte, de care, în pădure, de pare, nu prea avusese parte. Ba deprinsese şi socotitul, dar asemenea lui Stan Păţitul, nu prea se lăuda-n gura mare, de teamă să nu-l ia cineva peste picioare.

Domnul nostru Lup avea un ţel pe-al vieţii făgaş: voia să se civilizeze la oraş, pentru ca apoi, reîntors în desişul de codru să se dovedească a fi modru să predea şi la dobitoace ştiinţa de carte, de care animalele nu au parte.

Asista cu plăcere la lecţiile de istorie şi reţinea datele, fiindcă era totuşi un lup cu „glagorie”, adică avea mintea dezgheţată, orice băiat sau fată îl testa până unde ajunsese cu învăţătura. Şi ca să sfârşim tevatura, vă spun că Surache ajunsese să participe şi la olimpiade dând răspunsuri record. Ştia să se orienteze fără busolă unde e Polul Nord, unde-i vestul şi chiar ştia ce înălţime are Everestul. În faţa atâtor dovezi de ştiinţă şi chiar elocinţă în exprimare, toată lumea a fost de acord să-i acorde titlul de cărturar, titlu care se acorda foarte rar. Chiar şi-un pădurar care asistase întâmplător la examen, a spus:

-Este uluitor! Nu-mi vine a crede că se poate. Dacă mergem într-un asemenea ritm, animalele toate vor învăţa ca şi el, devenind animale model!

Acesta de fapt, fusese şi scopul, precum v-am destăinuit, fiindcă nu aveam nimic de tăinuit.

Surache, după examen, s-a reîntors, cum era de aşteptat, în pădure. Ar fi putut să jure că va fi aclamat chiar la sosire dar, să nu vă mire, dobitoacele nu cunosc ce-i talentul şi harul şi, la toată ştiinţa lui, dobândită cu carul, în ani de zilnică trudă, ele i-au răspuns cu temeinică ciudă, dar cu îndreptăţită mirare:

-Şi dacă acum eşti mare învăţat, n-ai să te mai pui pe mâncat oi, niciodată?

Întrebare retorică, de bună seamă, căci se ştie, orice lup părul şi-l schimbă, însă năravul… Na, puşchea pe limbă!

Dacă s-a îndreptat sau nu lupul, ce importanţă mai are, asta poate judeca fiecare, cum e mai bine să fii.

Aşadar, dragi copii, întâmplarea cu pricina are, aţi văzut, o morală: degeaba mergi la şcoală şi înveţi atâtea lucruri frumoase, dacă nu-ţi îndrepţi conduita, făcând obrăznicii cu nemiluita.

Ştiinţa trebuie să te facă mai generos şi mai bun.

Eu cam atât am avut să vă spun.

Galaţi, 17 decembrie 2008 Cezarina Adamescu