-Ioana Stuparu: „Jurământul văduvei”

Fragment din romanul trilogie „Oameni de nisip”

Volumul I „Jurământul văduvei”

VII

2 octombrie 1942.

Pe Florica au apucat-o durerile facerii. Are deja două fetiţe. Acum i-a venit sorocul pentru cea de a treia naştere.

Se ridicase soarele binişor pe cer, când a intrat Ştefan pe poartă. Primise o permisie de trei zile, – tocmai bine, ca să-şi poată declara copilul la primărie.

*

Singurul mijloc de transport dintre Mârşani şi Craiova era maşina lui Florea lu’ Filuţă, naşul de baştină al lui Mitru Leu. Făcea două curse pe zi, una dus şi una întors. Pleca din Mârşani dimineaţa şi se întorcea seara.

Ştefan a coborât din tren în gara Craiovei, cu mult timp înainte de a se lumina de ziuă. Până seara, când pleca Florea lu’ Filuţă cu cursa către Mârşani, era vreme lungă, iar el nu mai avea răbdare să aştepte. Şi-a luat picioarele la spinare, de la gară, către Romaneşti, care se află în partea cealaltă a Craiovei. A ieşit din oraş şi a luat-o la pas întins, pe şoseaua Bechetului. Avea de mers cale de patruzeci şi cinci de km, până în Mârşani. Însă ce mai contau patruzeci şi cinci de km, faţă de câţi făcuse el pe front ? Mai ales că acum se ducea acasă, după mult timp.

Cât a ţinut războiul, Ştefan nu a trecut graniţa. A luptat numai în ţară. Era dibaci la minte. A făcut multe bravuri pe front, iar pentru aceasta era recompensat cu câte o permisie. Cum primea permisia, trăgea o fugă până acasă şi mai proiecta un copil.

Florica zicea că numai mulţumită Maicii Domnului n-a trecut Ştefan graniţa, fiindcă imediat ce acesta a plecat pe front, ei i s-a arătat în vis o femeie mare şi frumoasă, care stătea sus pe cer şi i-a spus :

“Dacă vrei să nu-ţi treacă bărbatul peste graniţă, trebuie să te duci la biserică şi să te rogi la Maica Domnului. În fiecare dimineaţă să faci câte nouă mătănii. Însă nu le faci oricum, ci aşa cum îţi spun eu: dimineaţa, înainte de a mânca, te încalţi, pupi pistolnicul şi apoi începi să faci cele nouă mătănii, stând cu faţa către răsăritul soarelui“.

Florica n-a stat mult pe gânduri. A plecat la biserică şi s-a rugat aşa cum a învăţat-o Maica Domnului. Apoi, în fiecare dimineaţă, a făcut câte nouă mătănii.

A continuat să facă mătăniile şi după ce s-a terminat războiul. Zicea că parcă o vede mereu în faţa ei, pe Maica Domnului spunându-i ce să facă.

*

Văitatul Floricăi a dat de veste mahalalei că la Mitru Leu în bătătură, se întâmplă ceva.

Ştefan, când a văzut-o pe Florica văitându-se şi pe fete plângând, n-a mai putut suporta. I-a venit să-şi ia câmpii. Era sătul de toate câte văzuse pe front. A plecat în fundul grădinii, să nu mai vadă, să nu mai audă.

Riţa Viscoleasa, care făcea mâncare, pentru că avea oameni în Delniţă, la cules, auzi chiuitura. Mâncarea era aproape gata. Când o termină, trecu drumul, îşi înfipse amândouă mîinile în vârful ulucilor şi se uită peste ele la Mitru Leu în bătătură. Mare lucru nu văzu. Îşi lungi gâtul cât putu de tare, ca să vadă mai bine. N-o văzu decât pe Măria, care stătea liniştită pe scăunel, lângă şira de porumbi.

– Comedia dracu’!, îşi zise Riţa. Să mă-nşele pe mine-auzu’?

Stătu aşteamătu. Nu după mult timp, se auzi o altă chiuitură. De data aceasta, se lămuri:

– De-aci vine!… Nu mă-nşelai…

Măria nici nu se clinti.

– Cine chiuie, Mărie?, o întrebă Riţa, peste gard.

Măria răspunse cu vocea ei răutăcioasă şi apăsată, fără să-şi întoarcă măcar capul:

– Daneceanca.

– Ce-are, fa?

– Ce să aibă? Face.

– Ăilalţi unde sunt?, întrbă Riţa, înaintând către Măria.

– La cules, la Pădure.

– Ori îl văzui eu pe Ştefan, mai adinenia în bătătură?

– Aha.

– El unde e?

– În fundu’ grădinii.

– Ce să facă?

– Drege gardu’.

– De ce? Ce-are gardu’? O fi fărâmat rău, de nici nu veni bine şi se-apucă de dres gardu’?

– Nu, fa… Au desprins nişte copii pârmacii, ca să fure prune moţăţăle…

– Când a venit Ştefan?

– Adinenia.

– Cu ce?

– Pe jos. Craiova e colea, la doi paşi!…

– De ce-a venit?

– A prins inamicu’.

– Săracu’! zise Riţa, rămânând gânditoare, la atâţia ani de război, care nu se mai termină şi totodată la băieţii ei, plecaţi pe front.

O trezi din gânduri chiuitura Floricăi. Îşi aduse aminte pentru ce venise la Mitru Leu în bătătură.

– Cu ea, cine mai e?

– Niminea.

– Cum niminea? Florica e singură-n casă?

– Cu ale fii-sa…

– E singură-singurică, decât cu fetele? Cum să fie singură, fa?, sări Riţa în sus. Şi Ştefan drege gardu-n fundu’ grădinii?! Fir-ar el al închinatului de gard să fie, dacă are el mai multă trecere decât muierea aia, care stă să facă!…

– Iaca! spuse Măria, apăsând pe vorbe. Ce-are?! Singură nu poate să facă?

– Cum să facă, fa, singură? Doamne, Maica Domnului! se răsti Riţa şi ţâşni ca din puşcă, intrând în casă la Florica.

Măria rămase în continuare la locul ei, pe scăunel, lângă grămada de drugi. Bău un gât de ţuică, din sticluţa pe care o ţine tot timpul lângă ea, atunci când n-o vede bărbatu-său. Începu să bodogănească încet şi apăsat:

– Iaca! I-or trebui acu’ şi servitori! E treaba ei, eu nu mă amestec… Să-şi facă, dacă are nevoie… Eu aşa ştiu, cui îi trebuie, să-şi facă!… Şi eu când am avut nevoie, mi-am făcut…

Când dădu Riţa buzna în odaie, o găsi pe Florica făcută cocârlă de durere. O întrebă mai mult să se afle- vorbă:

– Ţi-a venit sorocu’, fa?

În loc de răspuns, Florica trase un chiot.

În patul de lângă sobă, plângeau speriate de chiotele Floricăi cele două fetiţe, Tudorina şi Mărioara.

Florica îşi muşcă buzele, ca să-şi înăbuşe durerile. Îi pare rău de fete, că se sperie, atunci când o aud chiuind. Se roagă la Maica Domnului, s-o ajute ca să scape cu bine, pentru a-şi putea creşte copiii. Ştie că Sfânta Fecioară o aude şi o ajută.

În odaie intră şi tuşa. Se uită în toate părţile şi întrebă apoi:

– Tu eşti singură, Florico?

– Nu sunt singură, tuşă.

– Da’ cu cine?

– Cu mama şi cu Ştefan.

– Hm! De Măria…, ce să zic? E ca şi când n-ar fi! De când cu boala aia, nu mai dai pe ea nici o ceapă degerată!… Da’ Ştefan unde e, că nu-l văd?

– Eu de unde să ştiu unde e? răspunse Florica, printre gemete. Nici n-a intrat bine în odaie, că a ieşit…, şi dus a fost!

Tuşa ieşi în balcon şi întrebă răstit:

– Unde e Ştefan, Mărie?

– În fundu’ grădinii.

– Ce face-n fundu’ grădinii?

-Drege gardu’.

– Al limănit el, de gard! Nu mai avea când să-l dreagă, decât acu’!?

Văzând că ceva nu este în regulă, tuşa dădu din mână a lehamite şi intră în odaie, la Florica. Vorbi liniştit, dar hotărât:

– Riţo, tu ai treabă-acasă?

– Aproape c-o terminai… Mai am să mă duc cu demâncare la oamini în Delniţă, da’ până-atunci mai e…

– Bine. Atunci uite cum facem: eu, că sunt mai bătrână, m-apuc să fac ce trebuie pe-aci, pe lângă casă, iar tu că eşti mai tinără, zboară la moşâca Bicicoasa!

Riţa nu stătu pe gânduri. O luă repede la picior. Zbură, nu alta! Nici nu mai văzu ultima treaptă de la scara balconului şi se dădu de-a-nboul, cât fu de lungă.

– Fir-aţi închinaţi cu “balcomu’“ vostru, că-l făcurăţi cât postu’ Paştiului de mare! Mi-am făcut praf genunchiul, Doamne! Da’ lasă-l dracului, că văd eu ce-oi face cu el, pe urmă!… Acu’ moare fomeia aia, în casă!…

O văzu pe Măria şi căşună pe ea:

– Ce te uiţi, fa, ca proasta-n bâlci?

O luă apoi la fugă pe şoseaua mare, dondonind singură:

– “Dacă-aş lua-o pe uliţa lu’ Bulugea, ar fi drumu’ mai scurt… Da’ decât să mă fugărească şi câinii lu’ Ion Gugu, mai bine merg înainte, pe şuşa şi fac la stânga, din dreptu’ răscruciului lu’ Ţârpoc. Acu’ ajung, să vezi!… Mamăăă…, şi departe mai e, până la Şcoala nr. 2! Că şi Bicicoasa asta, n-a mai avut unde să-şi puie casa, decât la Şcoala nr. 2! Şi oaminii ăia, care m-aşteaptă la câmp!… Da, de! Dacă nu dai tu o mână de ajutor, când are omu’ nevoie, pe urmă degeaba îl mai întrebi de vorbă… Bine că-mi terminai demâncarea mai devreme! Parcă Dumnezeu mă-ndemnă, să-i dau zor! O să le-o duc şi eu un pic mai târzior, că n-or muri de foame… Bine că se nimeri să culegem aci, în Delniţă şi nu la Murta sau la Aleşteu! Aci, în Delniţă, e aproape… Cum ieşi din sat, hop, sai două jauri şi gata!

Zboară Riţa şi se gândeşte la ale ei.

Când ajunse la Bicicoasa, vorbi şi cu mâinile şi cu tot trupul, de parcă era exaltată:

– Hai, moşâcă, repede, că i-a venit sorocu’ Floricăi lu’ Mitru Leu!

Noroc că Bicicoasa era în bătătură.

Tuşa face treabă în cunie. Puse pirostriile cele mari pe vatra focului, iar pe ele aşeză căldarea aia mare, de aramă, în care face Florica săpunul. O umplu cu apă şi făcu focul sub ea.

“Câţi copii o fi petrecut căldarea asta! Numai eu de când o ştiu, săraca!“ se gândi tuşa.

Puse lemne groase, ca să ţină foc şi plecă în odaie, la Florica.

Tuşa are casa pe aceeaşi mahala cu Mitru Leu. Toată lumea îi zice “tuşa“. De ce? Poate pentru faptul că e săritoare, la nevoie …

Niciodată nu iese la câmp. Îşi ţine rostul casei şi munceşte petecul de grădină de lângă casă. Pământ au puţin, şi are cine să-l muncească.

Bărbatul tuşii e cioban. Toată vara e plecat cu oile, la câmp. Dă pe acasă numai de câteva ori, pe vară.

Copiii tuşii muncesc cu ziua, pe la unul, pe la altul, pentru bucate. Pământul pe care-l au, după ce că e puţin, mai e şi acela fâsălău.

Dacă cineva are nevoie de ajutor, o cheamă pe tuşa. Atunci când o femeie simte nevoia să-şi verse focul cuiva, i-l spune tuşii, fiindcă ea nu duce vorba. Cu vorbele în mormânt se duce.

Tuşa vine şi nechemată. Cum a fost acuma: a auzit vaietele Floricăi şi a venit fuga, să vadă despre ce e vorba.

– Scapi tu şi din asta! o încurajă pe Florica. De ce gemi? Chiuie, ca să te mai uşurezi!

– Mi se sperie fetele, tuşă! Nu le vezi cum sunt? Numai cu ochii pe mine stau, mititelele!

Nu apucă să termine vorba, că trase Florica un chiot, de răsună mahalaua.

– Iaca!, zise Măria încet şi apăsat.

Tuşa îşi făcu socoteala în gând:

“Aproape că ar fi timpul să apară moşâca Bicicoasa, dacă dă Dumnezeu să fie acasă“.

După ce chiui, Florica rămase cu mâinile înţepenite pe capul patului. Se uită pe fereastră şi începu să vorbească pentru sine:

– Dă, Doamne, că mi-am adus munculiţa-n bătătură! Vezi? Parcă a ştiut Dumnezău când să dea drumu’ câmpului Daneţiului! Barim am umplut bătătura de muncă!… Bă, mai-mai să nu-ncapă-n şapte căruţe ăl din Valea Ulmului! Potop de porumbi s-a făcut! Iar drugile…, cât cotu’! Omori omu’ cu ele! Aoleo, mamă, de ce m-ai făcut?!, se văită, ducându-şi mâna la pântece.

Când o mai lăsă durerea, începu din nou să bălmăjească:

– Iar n-au ăştia unde să mai puie porumbu’! Au dat zi după zi cu pătulu’: că-l facem astăzi…, că-l facem mâine…, şi-a trecut vara!… Lasă, că nici nu s-a putut. Poate la anu’… Poate că s-o mai termena cu forfoteala asta din ţară… Ajunge! Destul război! Trebuie să se-aleagă, odată: ori ăia, ori ăia! Aici e de muncă, nu glumă!… Nu vezi? S-a făcut atâta grâu, că nici în podu’ căşii nu mai are loc! Îl dai di colo-până colo, şi tot te loveşti de el… Om mai măcina din el. Dacă o să umplu cu făină hambaru-ăl mare, o s-o tot duc… Aoleo!, sări ea drept în sus. Parcă mă ia mai des, tuşă! Mânca-le-ar mama!, îşi mângâie ea fetele. E rău să fii singur printre străini!

Tuşa mai aduse un braţ de fân din fânărie şi-l puse peste celălalt, în cunie, lângă vatra focului. Ca să fie stratul mai moale, atunci când o face Florica pe el, când i-o da drumu’ copilului. Ieşi apoi la poartă şi îşi făcu mâna streaşină la ochi. Văzu două mogâldeţe, prin dreptul la ale Filuţă. Intră în cunie şi aşeză fânul mai bine, cu mişcări uşoare, de parcă-l mângâia. Pe urmă se duse la Florica.

– Lasă, că scapi tu şi din asta!, vorbi ea, mai mult pentru sine. Taci cu tuşa, că toate-am scăpat!… Eu am făcut şapte…, şi mai am decât patru… S-au dus, de parcă nici n-au fost!… zise, înghiţindu-şi lacrimile.

– Au! icni Florica, având buzele învineţite de atâtea muşcături. Bine că apucai să mulg vaca! Barim să aibă ăştia ce mânca… Tuşă, nu văzuşi, vaca mai avea ceva dinainte?

– Las-o limănitului de vacă! De-asta-ţi arde ţie-acu’? Ţi-e că moare vaca de foame?

– I-aş mai arunca o poală de ghijuri, ca să nu rabde de foame, săraca!

– Hai, că nu eşti curată, să ştii!, se îmbufnă rău, tuşa. Stai potolită locului, că mă duc eu să-i arunc nişte ghijuri. Doamne, Doamne, asta moare muncind, Doamne!

Florica sări, de parcă ar fi călcat pe foc. O tăie rău peste mijloc. Dintr-o săritură, ajunse iarăşi lângă fereastră. Îşi aruncă din nou ochii-n bătătură şi începu să-şi facă socoteala:

– Un car dacă mai făceam, băteam tot capu’ satului la un loc! Da’, lasă, că mai aduc şi ei pe-al lor, din Pădure. Cât o fi, e bun şi-ăla! Dumnezău, pupa-i-aş tălpile, ştie El ce face!… Dacă nu s-ar vărsa Jâiu’, când ţi-e lumea mai dragă, ai face şi-acolo destul!… Că pămâncior e…, şi e de-ăl bun, că e de luncă! Da’ munceşti toată vara, iar toamna iei ce-ţi lasă Jâiu’! Cum ţi-o fi norocu’! Cum o vrea Dumnezău!

Riţa şi Bicicoasa veneau de duduia pământul sub picioarele lor. Bicicoasa îşi luase papucii în mână, ca să se poată ţine după Riţa. Are papuci negri, de piele, făcuţi de Ilie al lu’ Căţa,-n coşare.

Bicicoasa îşi aruncă papucii în balcon, de lipăiră şi intră în odaie la Florica. Tuşa o primi smerită. De! Una era moşâca Bicicoasa, în Mârşani!

– Moşâcă, acu’ e-acu’!, zise tuşa şi trecu de adună fetele pe lângă ea.

– Ştiu, tuşă, ştiu ce ne-aşteaptă… Cunosc necazul ei. Mulţumim lui Dumnezeu că a ajutat-o să ajungă cu bine până la soroc! Fânul văd că e adus…, apa e pe foc… ţolişoarele sunt aci…

– Sunt gata toate, moşâcă.

Bicicoasa o examină pe Florica şi o căină:

– Ţi-a ştiut Dumnezeu de ştire, Florico, după căzătura aia, din dud! Eu cred că numai necuratu’ te-a-ndemnat să te sui, atunci!

– Ei, necuratu’! Mama, soacră-mea, m-a pus să mă sui. De când s-a sculat din pat, nu i-a tăcut guriţa, neam! Îi căşunase rău, că n-au porcii dude să mănânce, de parcă, până-atunci, tot dude mâncaseră!

– În cât erai?

– În şase luni.

– Şi nu ţi-a fost greu să te sui?

– Nu prea mi-a fost, că, după cum ştii, sunt iute de picior. Da’, de, ceasu’ rău! Bine că-n timp ce cădeam, mi-a dat în gând să mă-apuc cu mâinile de altă creacă. S-a rupt şi-aia, că era subţirică, dar măcar m-a aruncat lângă gard. Altfel, cădeam chiar în vârful ştacheţilor. Aşa mi-o fi fost mie scris: să duc copilu-ăsta, lăsat în jos, pe picioare, până la soroc! Moşâcă, nu e aşa că s-a lăsat cu maţe cu tot?

– Aşa cred şi eu. Fiindcă gâlca asta s-a mai mărit faţă de cum o ştiam. Greutate, de! Ţi s-a rupt praporul maţelor. Până la urmă, o să te operezi, ca să-ţi salţi maţele la locul lor.

– Aşa o fi fost să fie!, zise Florica, împăcându-se cu gândul. Aşa oi fi fost eu bărătată. Să mă fi văzut pe urmă, moşâcă… Ştii dumneata, că mi-am târât mult timp picioru’ după mine. E, uite-aşa, târâş-târâş, m-am dus până-n fundu’ grădinii, la prunu-ăl moţăţăl, care mi-e mie drag. M-am prins bine cu mâinile de crecile lui şi am făcut o smucitură, aşa cum făceam odată, când mă suiam în el. M-am sucit, m-am uzmit, dar degeaba! Ce să te mai poţi sui? Numai ce îl aud pe Ştefan, la spatele meu, că venise într-o permisie:

– Ce faci, fa, aci?

– Ei, încercam să văd dacă mă mai pot sui în prun…

– Hai, că nu eşti curată, să ştii! Dacă nici acuma, când eşti în halu-ăsta, nu stai locului…, atunci nu mai ştiu ce să zic! Hai, în ceara mă-tii, în bătătură, că avem alte treburi de făcut!

Bicicoasa asculta, dar gândul ei era şi în altă parte.

– Moşâcă, se ruga Florica, schimonosită de durere, să umbli-ncetişor, moşâcă, să-mi ocroteşti maţăle!

– De moşit, cine ţi-l moşeşte? întrebă Bicicoasa.

– Îu, lua-m-ar Dumnezău, să mă ia! Eu la asta nici nu m-am mai gândit! Nu ştiu cine mi-l moşăşte, că ţaica e la cules, la Pădure! Moşâcă, uite-te bine, mai pot să ţâu până desară? Măcar până la scapăt să mai ţâu, c-or veni până-atunci!

– Mde!…

– Foc se face ţaica, moşâcă!

– Nici cumnată-ta Onica nu e acasă?

– Toţi sunt la Pădure.

– Şi-atunci, ce facem?

– Ce să facem? Ţâu până vine ţaica. N-am încotro, – gemu Florica şi strânse din dinţi. Pot să ţâu! Trebuie să ţâu, până-o veni ţaica de la cules!

Abia termină vorba, că o durere cumplită o făcu să răcnească şi să se facă ghemotoc, la pământ.

– Ce ne facem, fraţilor?, se văicări Bicicoasa.

– I-l moşăsc eu, moşâcă! zise Riţa. Ţi-l moşăsc eu, Florico!

Bicicoasa o luă la zor:

– Păi ce, tu îi eşti cumnată? Cum o să i-l moşeşti tu?

– Atunci…, se retrase cuminte Riţa.

Florica avu chin după chin. Parcă nu mai conteneau durerile.

Riţa se uită la ea cu milă şi o întrebă:

– Ai, ce zici, fa, vrei să ţi-l moşesc eu?

– Foc se face ţaica, dadă Riţă!

– De ce să se facă foc, Florico, dadă? Că eu n-am nici o pretenţie, să ştii! Tot ea o să-i facă ursătorile, tot ea o să-l dea la grindă… Eu o să fiu moaşă doar cu numele… Ai, ce zici, fa, Florico, dadă?

– Cum zici dumneata, dadă Riţă, numai să scap odată, lua-m-ar Dumnezău să mă ia, că numai de necazuri am fost!

Tuşa strângea fetele la pieptul ei, ca să le mai înăbuşe plânsetele.

Florica gemea şi se văicărea:

– Mai bine mă făcea mama moartă! Să vedeţi ce-o să trag eu, cu ţaica! Nu, dadă Riţă, nu-i dau drumu’!… Mai bine mă căznesc să mai ţâu… Ţâu, cât oi putea! O să ţâu, până vine ţaica di la cules, di la Pădure… Nu vreau să-i dau drumu’!

– Fă, Florică, vrei nu vrei, asta e! i-o reteză Riţa. N-o să te omoare. Gata, moşâcă?

– Gata, Riţo. Bagă mâna şi scoate din buzunarul meu ciobul de scoică şi cuţitul. Vezi că sunt învelite bine, într-o cârpă curată. Ai grijă să nu-ţi cadă pe jos, că-ţi tremură mâinile alea!…

– Ei, moşâcă!… Mi-e drag şi mie să fiu moaşă!

– Moşâcă! strigă Florica. Stai o ţârişoară! Se vede ce ? Ştefan vrea să fac băiat, de data asta… Dacă e fată, ce mă fac? Cică , dacă o să fie şi de data asta tot fată, mă dă afară pe poartă, cu fete cu tot!

– Nu se vede ce e, deocamdată. Dumnezeu cu mila lui, Florico! Ce-o da El, aia e!, încercă Bicicoasa s-o împace. Aşa sunt toţi bărbaţii! Parcă-ar prinde pe Dumnezeu de picior, dacă fac băieţi!

Florica începu să plângă şi mai tare, zicând:

– De data asta, Ştefan e hotărât… Ăsta, trebuie să fie băiat!

– Îţi spusei eu, Dumnezeu cu mila lui!

– Aoleo, moşâcă, lasă-mă, că mor!

– Nu mori, Florico, nu mori deloc! Acuma eşti gata. Mai rabdă şi tu o ţârişoară!… O picăturiţă… Aşa cu moşica, aşa, că acu’ eşti gata!…

Chiuitul Floricăi sparse satul.

Riţei îi tremurau mâinile, de nu şi le mai putea opri. Nu reuşi să taie buricul copilului cu ciobul de scoică şi puse mâna pe cuţit. Bicicoasa se răsti la ea:

– Leagă-i bine buricu’, Riţo, nu te juca!

– I-l leg, moşâcă, i-l leg bine!, abia îngăimă Riţa.

După câteva plesnituri peste faţă, copilul începu să ţipe din toate puterile, parcă spunând:

“Atenţie, am venit şi eu!“.

– Ce e, moşâcă? întrebă cu jumătate de gură, Florica.

– Crăpătură. Să-ţi trăiască! Ia uite ce dolofană e!

– Tot fată!… Să-mi trăiască! De, fiecare cu norocu’ lui, că mare e puterea Domnului!

Riţa sări ca arsă, zicând:

– Moşâcă, eu mă duc! Trebuie să duc demâncarea la oamini, pentru prânzu-ăl mare!

Fără să aştepte răspuns, Riţa ieşi pe uşă, alergând. O trânti pe Măria, care tocmai se uita pe gaura cheii.

– Ptiu! Pchei, drace! spuse ea fugind, fără să se mai uite înapoi.

Îşi puse oblamnicul pe cap, iar pe oblamnic puse panerul. Luă într-o mână oala cu ciorbă, iar în cealaltă tiuga cu apă rece şi plecă pas întins, în Delniţă. Mergea şi vorbea singură:

– Şi mai dăi închinatu’, că n-or fi murit ei de foame, de tot-de tot! Bine că mă liniştii eu în privinţa moşitului. Mai bine că se-ntâmplă aşa! Ce, vor ei să moşesc eu pe lumea ailaltă numai broaşte? Că aşa e pe lumea ailaltă: cine nu moşeşte pe lumea asta un copil, acolo moşeşte numai broaşte. Mulţumesc lui Dumnezău că se-ntâmplă aşa!

Tuşa alese din maldărul de scutece, rămase de la ăle mari, pe cele mai frumoase. Înfăşară fetiţa, de o făcură boboc. O puseră lângă Florica, pe stratul de fân, la vatra focului. Să stea acolo, până la ursitori.

Florica se uita la copil şi plângea.

Tuşa o luă la zor:

– Fă, lasă smiorcăitu’ şi ia colea, de ai grijă de ea, auzi tu?

– Lasă-mă, tuşă, că mai amărâtă ca mine nu e niminea pe lumea asta!

– Aşa o fi… Da’ ăştea?, zise tuşa, arătând către cele două fetiţe de alături. Ai? Pe-ăştea nu le vezi? Că se uită-n ochii tăi? Nu sunt ale tele? Nu eşti tu mama lor? Nu trebuie să le creşti tu? Cine ţi le creşte? Nu tu, fa?

– Aşa e, tuşă – răspunse Florica, amărâtă.

Glasul Floricăi parcă vine de undeva, din pământ. Abia se mai aude. Ochii ei parcă se uită în altă lume.

Bicicoasa îşi luă papucii în picioare şi plecă lipăind din ei. Tuşa o conduse până la poartă, rugându-l pe Dumnezeu să-i poarte de grijă, fiindcă şi ea a ajutat-o pe Florica.

După ce-şi termină toate treburile, plecă şi tuşa, ca să-şi vadă şi ea de ale ei, acasă. Plecă tristă, îngândurată. Îi veni în minte cântecul pe care-l cânta mereu Florica:

“Cine e străin ca mine,

Numai tufa din pădure.

Nici tufa nu e străină,

C-are vârf şi rădăcină.

Şi mai face vara flori

Şi-are destule surori.

Şi mai are rămurele,

De cântă cucii pe ele.

Vai de păcatele mele!“.

Oftând adânc, tuşa intră la ea în bătătură.

Măria pândi până plecă tuşa, apoi trânti uşa casei de perete şi intră la Florica, zbierând cât o ţineau puterile:

– Făăă, fă! Ne-ai umplut casa de crăpături, fă! Ne-ai umplut casa de poliţe, nenorocito! Trei poliţe, fa, una după alta? Să te vedem cu ce-o să le măriţi, fă, daneceanco, fă, vinitico! O să-ţi fete-n vatră, mai rău ca iepuroaicele, de-o să ajungem de râsu’ satului!

Cunia se împuţi, deodată, de miros de ţuică de prună.

– Ptiu! Lasă, că te bag eu în mâinile ăluia! Vezi tu pe dracu unde şade!, zise Măria şi ieşi repede din casă.

Plecă în fundul grădinii şi-l aduse, la iuţeală, pe Ştefan. Veneau amândoi pe potecuţă, – el înainte, tăcut, cu capul în pământ, mai negru la faţă decât pământul pe care călca apăsat. Strângea în mână coada chisărului*, ca şi când ar fi vrut să stoarcă apă din ea.

În urma lui venea Măria, şontâcăind dintr-un picior. Dădea din mâini, de parcă vroia să-şi ia zborul. Gura nu-i stătea deloc. Nu vorbea tare. Decât pentru ei doi.

Intrară în cunie, unde erau Florica şi cele trei fetiţe.

Fetiţa cea de a doua, Mărioara, când îl văzu pe Ştefan, făcu o guriţă mare, bucurându-se. Întinse mânuţele către el, zicând:

– Tata!

Ştefan n-o luă în seamă. Nici una, nici două, începu să strige la Florica:

– Făcuşi una, hai, merge, nimic de zis, că a fost prima; făcuşi pe-a doua, hai, treacă-meargă!… Dar şi pe-a treia, tot fată? Mă găsişi pe mine mai prost, ai?

Ştefan trânti cu chisărul în mijlocul cuniei, de scăpără. Începu să se bată cu mâinile pe piept, strigând:

– Da’ numele meu, fă? Ai? Unde e numele meu? Cine o să mi-l mai poarte, dacă tu ai făcut numai fete?

Fetele plâng cât pot de tare, speriindu-se de ţipetele lui Ştefan. Li s-au făcut ochii în cap cât cepele.

Măria turuie şi miroase a ţuică de prună.

Florica, strângându-şi fetele pe lângă ea, plânge neputincioasă, împreună cu ele. Numai că plânsul ei e altfel. Nu plânge tare, ci jeleşte în gând, udându-şi cu lacrimi amarul înstrăinării, pe care astăzi l-a simţit din plin: “Numai mama e de vină, că ea m-a dat la patimă”, jeleşte Florica în sufletul ei. “Că dacă m-ar fi lăsat în satul meu, aş fi fost şi eu alături de ei, de toţi şi n-ar mai fi sărit ăştia pe mine, ca nişte câini! Aici sunt fără apărare. Numai Dumnezeu mă poate apăra. Doamne, dă-mi putere să îndur, ca să trăiesc şi să-mi cresc fetele mari!, strigă ea, în gând, prinzând, deodată, curaj. În acele momente, când şi-a adus aminte de Dumnezeu, i-a încolţit un gând: “Când o să încep să pot umbla, după ce-i fac ursitorile la asta mică, îmi iau fetele şi plec la mama, la Daneţi. Poate că, de data asta, s-o îndura să mă ia de aici. O să-i cer locul de casă, ăla cu pruni, ca să-mi fac pe el o coşăriţă, cât de mică… Atât să-mi fac, numai o coşăriţă, cât să încape în ea, fetele şi cu mine… Nu-mi trebuie mai mult! Din paiantă o fac. Trag şi cu dinţii şi tot o fac! Ca să scap de străini şi de patimă. Prea multă patimă! Grâu am, porumb am… Numai mama să-mi dea locul. Mi-l dă, sigur! Trebuie să se gândească şi la mine, că n-am supărat-o niciodată, cu nimic… Iar fetele…, să vezi ce-o să fac : o să mă rog de nenea Niţă de la Craiova şi de nenea Ionel de la Sibiu, să mă ajute să le dau la şcoli. O să-mi fac fetele “doamne” , de-o să se mire toată lumea de fetele mele”.

În felul acesta încerca Florica să-şi rezolve problemele, ca să scape de Mârşaniul care i-a fost urât, de când a pus piciorul în el.

Nu mai auzi nici pe Măria, nici pe Ştefan, care urlau fiecare în felul lui. Îşi trăi în continuare visul, văzându-l deja realizat, văzându-se deja ajutată de cei doi unchi, coloneii, fraţii Oanei.

Dar cum viaţa cere viaţă, ţipătul noii născute o trezi din visare. Micuţa îşi cerea dreptul şi nu accepta să fie refuzată.

Florica duse mâna la piept, îşi desfăcu repede cămaşa de bumbac şi îi băgă fetiţei ţâţa în gură. Aceasta trase cu nesaţ, de parcă vroia să le facă în ciudă celor doi certăreţi, care mai aveau destule de spus.

Florica o mângâie din privire, totodată atingându-i chitiuţa cu toată mâna, încet, ca nu cumva să o doară. O mângâie fără cuvinte. Doar murmură ceva, care semăna ba a cântec, ba a bocet.

Ştefan şi Măria, ori că au terminat ce aveau de spus, ori că au ostenit, deoarece au ieşit amândoi afară.

– Asta a înnebunit!, zise Măria.

– Asta o fi rămas surdă?, se întrebă Ştefan.

Măria trecu din nou pe scăunel şi-i mai trase un gât de ţuică, plescăind din limbă, pentru a se reface, după osteneala din urma gâlcevii.

Ştefan intră în pământ.

Înainte de scapătul soarelui, se auzi căruţa, oprindu-se la poartă. Mitru intră în bătătură şi deschise porţile la perete.

Măria sări ca o zvârlugă, de parcă nici n-o mai durea piciorul.Vorbi cu noră-sa, Anica, mai mult prin semne. Fii-sa, Lenica, era ochi şi urechi.

– Aaaaa!, se văită Anica aşa, deodată, de parcă ar fi împuns-o un corn de bou. De-asta mi-ai fost? ! “Ne-abi” aşteptaşi să plecăm noi la cules, că îl şi tornaşi! Ca la porâncă! Riţa ţi-e, fa, cumnată? Riţa ţi-a fost, fa, moaşă până-acu’? La ea să te duci de-acu-ncolo, că mie nu mai îmi trebui! Ea să-ţi facă ursătorile, ea să-ţi dea fetele la grindă!… Cu ea să-ţi petreci “Moaşăle”. Cu străinii… De ce-ai vrut, fa, moaşă străină, ai? Unde-ai mai pomenit tu asta? Ne-ai făcut de râsu’ satului!

– Ce, fă, daneceanco!, sări şi Lenica. Dacă nu-ţi place de noi, de ce nu te duci p…. mă-tii, la Daneţiul vostru, şi să ne laşi pe noi în pace? Ai venit tu, o vinitică, să faci ce vrei în casa noastră? Făăă, să ştii şi tu, că o fată ca lumea, nu pleacă din satu’ ei, ca să se mărite-n alt sat…Că, dacă nu era prostu’ de frate-meu, să te ia, nu te mai lua niminea şi-i rămâneai mă-tii gloabă-n casă!

Măria începu şi ea:

– Huooooo! Huidiuuuu!

Nu se mai înţelegea nimic. Alaiul era mai mare decât casa. Fetele urlau şi ele, cât le ţinea gura. Florica plângea pe strat, la vatra focului, neputincioasă.

Numai “a mică”, nu bagă nimic în seamă. Pesemne, i s-a arătat, în vis, Maica Domnului, că şi-a mişcat guriţa, a râs.

Mitru Leu băgă căruţa în bătătură. Închise bine porţile cu zăvorul, înţepenindu-le şi cu propteaua. Ca în caz de o bate vreun vânt, să nu care cumva să le umfle; sau poate s-o propti în ele vreo lighioană sau vreun om beat, de, ca pe timp de toamnă, când e vinişorul înăsprit.

Dehămă caii, vorbindu-le ca omului:

– Diii, cu tata! Diii, la apă! Hai, Murgule, hai, Bălane!

După ce adăpă caii, la fântâna din drum, îi băgă în coşare. Le puse nutreţ în iesle, de le-o umplu.

– Luaţi cu tata, că trăsărăţi gogeamite!, vorbi el cailor, după care se duse şi scoase biciuşca din loitra căruţei şi-i mângâie coderia.

Alaiul din cunie lua casa în sus. Anica, Lenica şi Măria ajunseseră toate la aceeaşi concluzie în privinţa Floricăi:

-Să pleci, să pleci, să pleci!

Anica ţâşni ca glonţul şi se repezi la noua născută, zicând:

– Ia stai, fa, s-o strâng eu de gât pe izânita asta!

Florica se aplecă peste fete, acoperindu-le cu corpul, la fel ca o cloşcă.

Mitru intră în cunie şi începu să izbească în toate părţile, cu coderia biciuştii, făcută din lemn de corn, care nu se rupe, ci numai se mlădiază.

Anica, fiind adusă de şale, ca s-o strângă de gât pe “aia mică”, icni surd, sub lovitura coderiei. Parcă cineva îi retezase mijlocul. Dudui casa de paşi mărunţei şi repeziţi. Mitru lovise fără să scoată o vorbă.

Florica privea înmărmurită, fără să ştie ce va urma.

După un timp, Mitru sparse liniştea şi zise cu glas blajin:

– Barim e frumoasă?

– Copil, ca toţi copiii – răspunse Florica, speriată.

“Trei copii mici şi o mamă neputincioasă! Icoană de închinat, nu alta!” se gândi Mitru.

Îşi luă căciula de pe cap şi o puse jos, lângă biciuşcă. Apoi îngenunche şi îşi făcu cruce. Atinse scutecele în care era înfăşată fetiţa şi le sărută ca pe o icoană.

– Să ne trăiască, taică! zise el, cu smerenie. Fiecare cu norocu’ lui, că ce ţi-e dat de la Dumnezeu ţi-e dat!

– Să te-audă Dumnezău, tată! abia putu să răspundă Florica, din cauza izvoarelor de lacrimi, care i se scurgeau în poală.

De data aceasta, Florica vărsă lacrimi de bucurie, fiindcă se găsise cineva din familie, care să-i ureze “bun venit pe lume”, celei de a treia fetiţe.

– Şi lasă căţălele în seama mea! spuse Mitru, arătând coderia biciuştii.

Astfel şi-a încheiat Florica, “ziua plânsului”. A plâns de durerile facerii, a plâns de mila copiilor, a plâns de singurătate, a plâns de spaimă, a plâns de dragoste faţă de Dumnezeu, iar ultima dată, a plâns fiindcă cineva i-a mângâiat sufletul, dorindu-i viaţă noii-născute.

Cum le rânduieşte Dumnezeu pe toate!

Bătătura parcă e pustie. Nu se aude nici musca.

– Anică! Mărie! strigă Mitru din balcon, ca de la catedră.

Nu se vede nimic. Nu se aude nici o mişcare.

– Voi n-auziţi, fa? Ori intrarăţi în pământ? Noi nu mai mâncăm în seara asta?

Când să se aşeze la masă, Mitru întrebă:

– Lenica unde e?

– Plecă acasă.

– Aha!, spuse el, cu subânţeles. Du-te şi cheam-o, să vie să mâncăm!

Lenica veni la iuţeală. Mâncară pe tăcute.

După ce strânseră masa, goliră căruţa cu porumb, ca să nu stea greutatea pe osii până-a doua zi.

– E bun şi-ăsta!, zise Mitru, aşezându-se pe loitra căruţei. De la al tău din Dimian, cam cât s-o face, Anică?

– Un car ţapân s-o face şi-acolo…

– Ar fi bine, după cum n-a prea plouat prin părţile alea! zise Mitru. Ei, vedeţi voi?, întrebă el, uitându-se peste grămada de porumbi din bătătură, – ăsta, e al meu, din Pădure – spuse, arătând grămada abia descărcată… Mai faci şi tu, Anico, la Dimian, un car bun…, să zicem… Dar de-aici şi până dincolo de dud, de la cine e? E de la daneceanca, Lenico? Ce spui, Mărie? Ce zici, Anico? E, fa, sau nu?

– E, cum să nu fie?, fu de acord Anica.

– Şi dacă n-ar fi fost? le întrebă Mitru. Aţi mai fi putut voi să petreceţi o iarnă-ntreagă, aşa, ca lumea, numai cu ăl din Pădure şi cu ăl din Dimian? Sau cu ălea câteva târne de ghijuri, care abia s-au făcut la Murta sau la Savu sau la Tinichiţa, după cum bine ştiţi că n-a prea dat Dumnezeu ploaie? Şi vitele? Cu ce scoteam din iarnă atâtea vite, că v-aţi învăţat să aveţi de toate, din belşug?! Ai? Ce zici, Anico? Am fi putut?

– Ei, acu’, şi matale, tată!, îl dojeni bosumflată, Anica.

Măria întoarse capul în altă parte, puse mâna la gură şi zise încet, ca să n-o audă Mitru:

– Iaca!

– Păi, vedeţi? Dacă pleacă Florica, pleacă şi cu porumbul, pleacă şi cu grâul… Cu tot, pleacă! Nu e al ei? Aşa că… Tu ce faci acolo, Lenico? Ce faci cu poala aia de drugi? După câte ştiu eu, e din pământu’ daneceancăi!…

– Ei, tată, şi matale!… Nu e tot al nostru, aci? răspunse Lenica strângând bine poalele fustei pline cu drugi de porumbi, şi ieşi pe poartă.

Anica îşi aruncă vreo două cauce de apă pe tălpile-i late ca nişte lopeţi, aşezate una lângă alta, ca la Chelemec pozarul. Apoi, şi le bătu de câteva ori de cimentul scărilor, ca să le scuture bine de ţărână şi intră în casă, să se culce.

Ştefan o luă către fânărie şi-l înghiţi negura.

Mitru se aşeză pe cojocel, lângă şiră şi începu să cureţe porumbii de foi.

– Trebuie să-l atingi pe om acolo unde-l doare!, vorbi el, singur.

Curăţă, iute, porumb după porumb. Îi aruncă în grămadă, ca un automat. Crescu grămada de porumbi, dar crescu şi grămada de foi. Îl apucă picoteala.

– Hai, Piroaie, să tragem un pui de somn!, îi zise câinelui, care îi ţinea tovărăşie.

Îşi aduse cojocul cel mare şi se cuibări în grămada de foi.

Bolta cerului e plină de stele. Spuză de stele, nu alta!

Mitru văzu o stea căzând.

– Bodaproste, Doamne, c-a mai cherit un drac! spuse el, mulţumit.

Se băgă în cojoc, cu nas cu tot, şi-l fură somnul numaidecât.

Piroi îşi puse capul pe labe şi stătu cuminte. Poate că adormi şi el.

IOANA STUPARU