-Popescu Cristi-Ana:,,Îngerul fără aripi”

Stau la fereastră privind dansul vioi al fulgilor de nea, care îmbracă pământul într-o haină argintie şi moale, ca să-i ţină de cald în timpul lungii şi asprei ierni.Acum, mai mult ca niciodată, soarele şi luna se aleargă precum nişte copii mici.

O pală de vânt a cules şi ultimele frunze uscate din părul din faţa casei, care se înalţă bătrân şi noduros, având scrisă pe scoarţa groasă povestea propriei vieţi.

La asta mă gândeam stând la etajul casei mele, propriei mele case, şi nu-mi venea să cred că tocmai trecuse o lună de când stăteam singură. Îmi aminteam de zilele petrecute în  casa părintească, alături de sora şi de părinţii mei. Îmi aminteam de mama, cu ochi albaştri şi blânzi, mereu cu zâmbetul pe buze. De câte ori o supăram, zâmbea ca să-şi ascundă supărarea şi mă mustra cu voce calmă. Îmi amintesc, odată, în prima zi de şcoală, m-am întors la ea plângând cu lacrimi mari şi calde ce mi se scurgeau pe orajii roşii. Mama a început să râdă, şi, sărutându-mă pe frunte, m-a luat în braţe şi m-a dus în clasă. Ca prin farmec, am uitat de ruşine şi de toate complexele pe care le aveam, mi-am şters lacrimile şi am zâmbit cu nepăsare şi, lăsând grijile  de-o parte, m-am dus să-mi cunosc colegii!

Mama mi-a fost mereu aproape şi am ţinut la ea ca la propria-mi viaţă…deşi poate că nu   i-am arătat mereu. Găsea tot timpul o rezolvare la problemele noastre, ale mele si ale surorii mai mici, şi nu folosea niciodată forţa. De câte ori ne certam, la vederea mamei înlemneam şi ne prefăceam că ne jucăm. Niciodată nu ne hârjoneam în faţa mamei, nu de teamă, ci pentru că nu vroiam să o supărăm. În mintea noastră, icoana făcătoare de minuni, cel mai drag chip, era al mamei.

Îmi aduc bine aminte că atunci când aveam patru ani şi a venit pe lume Mara, sora mea, priveam înainte de culcare, de fiecare dată, prin uşa întredeschisă de la dormitorul părinţilor unde, aşezată pe un pat cu baldachin de abanos,  stătea mama, cu o mogâldeaţă înfaşată frumos într-o pătură roşie de catifea, care cândva fusese a mea. Micuţa gângurea încet, în timp ce sugea de la sânul alb şi moale al mamei, iar în ochii celei din urmă se zărea flacăra nestinsă a unei iubiri nestăvilite. Eram oarecum geloasă pe această a doua fetiţă care sosise aşa, pe nepusă

masă, şi luase tot ce aveam mai drag. Dar, între timp am început să ţin la acest mic „boţ”, care dovedea că poate să înapoieze însutit dragostea pe care mi-o „răpise”. Uneori chiar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost în viaţa mea, deşi poate că ştiu răspunsul. Mara, pe lângă soră, mi-a fost şi un bun prieten şi m-a învăţat o mulţime de lecţii de viaţă. Fără ea, viaţa ar fi fost monotonă şi pustie, lipsita de magia glumelor făcute de copiii mici, la care ajungi să fii părtaş: fie că vrei, fie  că nu.

Astfel, copilăria mea a fost  printre cele mai frumoase, lipsităde griji sau de orice ţinea de acestea. Nu am fost pusă niciodată să muncesc, deşi mai făceam câteodată lucruri mărunte prin

casă. Părinţii nu şi-au arătat niciodată grijile faţă de noi şi niciodată, pot spune, că nu am avut zi în care să nu mâncăm o masă bogată, deşi pentru ei, părinţii, era probabil foarte greu. Aceste gânduri nu ne-au chinuit, pentru că cei mari au avut grijă.

Toate au ţinut, din păcate, doar un timp. A fost un vis efemer ce părea foarte real. Am crescut, am terminat şcoala, iar acum sunt departe de acasă, departe de părinţi, departe de tot ce iubesc. Nimic nu mai e la fel, sunt rătăcită într-o lume atât de cunoscută, dar totuşi nefamiliară… Îmi doresc să mă întorc din nou la casa bătrânească, atât de dragă mie, s-o revăd iar, să mă plimb prin grădina de trandafiri roşii, cu miros dulce şi atât de puternic, să mai alerg fluturii, iar mirosul de iarbă proaspăt cosită să-mi inunde nările şi să-mi pătrundă până în suflet, şi acolo să rămână ascunsă de toţi, ca o iubire secretă.

Acum iarna s-a lăsat peste ţară, învelind cu alba sa năframă pământul şi cu el amintirile mai pure decât neaua. Viscolul răpeşte în fuga lui orice gând cald şi îl duce undeva sus, printre stele, de unde îl împrăştie în sufletele îngheţate ca să poată şi ele, măcar acum, să iubească.

… Aşa gândeam stând la pervazul geamului şi privind cum steluţe albe de zăpadă se aştern într-un tot puternic. Deodată, două lacrimi calde mi se scurg pe obraz, la vederea ochilor blânzi ai mamei, albaştri şi sinceri, însă parcă incompleţi în lipsa zâmbetului relaxat şi calm care apărea în orice amintire. Din păcate, nu era decât o crudă întâmplare, văzusem în fereastră privirea mea, şi nu pe a celei ce mi-a dat viaşă, moştenire de care eram mândră şi pentru care n-aş fi luat nimic în schimb.

Am închis ochii. Acum în faţa mea sta un înger cu aripile frânte, sfânta icoană făcătoare de minuni, veghind asupra mea, omniprezentă. O scrisoare tocmai sosită are scris pe ea cu litere de mână frumoase şi înclinate, de parcă ar face plecăciuni, „pentru fiica mea”.

Elev: Popescu Cristi-Ana,Clasa a VI-a

Şc. „Arhitect T.T.Socolescu”,

Păuleşti nr.116, Prahova

Prof. Îndrumător: Popescu Ileana -Alina

Mama: Popescu Ileana-Alina

Com.Păuleşti nr.538, jud.Prahova

Cod poştal 107400

Telefon 0244224431/  0726757167

Email: alinaileana_popescu@yahoo.com


%d blogeri au apreciat asta: