Ioan MICLĂU:,,AZOREL”

Azorel era un catelus cuminte. Era prietenul copilariei mele.

Tata il primise de la pretenul lui Leca,  mai bine zis il cumparase, fiindca prin partile noastre se zicea ca atunci cand primesti vreo vietate pe langa casa, e bine sa platesti un pret oarecare ca sa ai noroc sa traiasca!

Eu eram cam de 8 ani, cand tata m-a luat si pe mine sa mergem sa alegem catelul

fiindca prietenul tatei avea mai multi catei. Tin minte ca mama il avertizase pe sotul ei, sa nu faca vreo prostie si sa dea cine stie ce pret mare pe javra aceea de catel!

   Putin se imbufna tata, dar se insenina privindu-ma pe mine cat de fericit ma simteam sa am si eu un catel. Abia asteptam sa pornim odata, sa nu cumva sa se razgandeasca si sa nu-mi aduca noul meu prieten. Cu multe zile inainte deja ma tot gandeam ce nume sa-i gasesc? Dintre toate cele de viteji si uriesi, tinand cont si de sfatul mamei, i-am ales un nume mai pamantean, mai simplu, Azorel!

    Deci, ajung eu si tata la casa omului, striga el pe prietenul sau, iar acesta cu mare graba ne pofti in ocol*

    Acolo, minunea minunilor, o multime de catei se alergau in toate directiile; tavalindu-se, muscandu-se de urechi, de piciare, de cozi, fiind ei mai ales de toate culorile. Care o fi Azorel ma intrebam eu, incercand sa-mi aleg pe cel mai frumos si mai vioi! >>>>>>>>>>>