Corina Ciuraş:,,Poezii”

Buburuza

Pe portiţa verde, udă

Şade-un pui de buburuză

Cu privirea cam ursuză

Şi cu lacrima pe buză

Aşteptând pe mama lui

Din înaltul cerului

Cu căldura soarelui

Şi iubirea visului.

Poftă  de viaţă

Un căţel maidanez

Cu năsuc de pechinez

Trece strada opintit

Chiar traficul l-a oprit

Iar lăbuţa dreapta –  faţă

Lipsă-i este …tristă  viaţă ?!

Mi se pare nu-I prea bine,

Prea ferice pentru sine.>>>>>

UNIVERSUL BUCURIEI-poezii şi cântece pentru copii

click aici>>>>>

Elena Buică:,,Întâmplări cu animale”

Într-una din zile când am intrat în casă, Mara, nepoata mea, a început să strige de la etaj să închid repede uşa să nu iasă afară pisica noastră, Tiggy. “În zona unde locuim noi umblă un urs pe străzi”, îmi dă explicaţia Mara. “Poliţia din Pickering a anunţat populaţia să stea în casă şi să nu lase animalele pe afară. Acum caută ursul cu elicopterul”. Parcă mă amuza aşa o veste şi nu-mi venea să dau crezare celor auzite. Ştiam că Mara nu are obiceiul să facă astfel de glume, dar, chiar aşa, cum să crezi că mergand pe stradă poţi să dai nas în nas cu ursul? Doar Pickeringul nu este o localitate înfundată în mijlocul pădurilor. E drept că are în vecinatate mult spaţiu verde, dar animalele sălbatice îşi duc viaţa liniştite în habitatul lor, n-au de ce să îşi rişte viaţa amestecându-se cu oamenii, “fiare” periculoase pentru ele. Tot aşa, nu-mi venea să cred când un vecin ne-a adus-o pe pisicuţa Tiggy cam pe la ora 10 noaptea, după ce o scăpase din primejdia de a fi înhăţată de o vulpe care pusese ochii pe ea. Tiggy a noastră nu mai vede şi de aceea nu a fugit din faţa vulpii, unde, întâmplător se afla şi vecinul nostru. “Cum, ne-am mirat noi, umblă vulpi pe strada noastră?”. Sigur, ne-a raspuns el, am văzut-o clar, foarte aproape de mine.” Ziua urmatoare, un alt vecin ne-a spus că vulpea dădea târcoale casei noastre. Ne-am convins atunci că vulpea o pândeşte pe Tiggy şi am fost mai atenţi. În noaptea următoare, tot cam pe la ora 10, fiică-mea şi-a amintit că pisica e afară. A deschis uşa din faţa casei şi vulpea, stând pe coadă, liniştită, şi-a aruncat privirea spre ea, parcă pusă pe dialog. O aştepta pe Tiggy care tremura sub o bancă unde vulpea nu putea să ajungă. Amintindu-mi de acest episod petrecut cu cateva luni înainte, mi-am amintit şi de prima impresie a fratelui meu venit în vizită din Bucureşti.>>>>>

Ion SEGĂRCEANU:,,EMINESCU-Proiect de Poem”

Nu, Eminescu n-a apărut din neant. Eminescu n-a fost un dar întâmplător al Providenţei. N-a fost un simplu peregrin care a bătut în ceas târziu de noapte la porţile din Carpaţi ale Poeziei. Nu, n-a fost un lunatic, n-a fost un fanatic. Şi necum un stâlp al lupanarelor pomenite de el în „Junii corupţi” şi „Ai noştri tineri”. Eminescu n-a fost, cel puţin în plan literar, un om al zădărniciei, al speranţelor deşarte, al iluziilor pierdute. Şi, mai ales, n-a fost un bolid rătăcitor pe căile azurului, ce s-a stins, istovit, în abisurile nefiinţei…

Eminescu a fost un Făt-Frumos al unor mari principii şi idealuri, ivit direct din poveştile şi basmele noastre. El s-a întrupat din lumea satului autohton, din murmurul izvoarelor şi din freamătul codrilor, din mireasma florilor de tei, din farmecul inefabil al doinei şi folclorului românesc. Cartea lui de identitate şi legitimare au constituit-o îndelungata istorie şi nobleţea sufletească a stirpei sale ancestrale. Nimeni n-a cunoscut mai bine ca el scrierile de căpătâi ale neamului – cronicile bătrâne şi înţelepte -, creaţia literară a tuturor celor dinaintea sa, care au durat acel minunat fagure de miere al rostirii româneşti.

Astfel, Eminescu este suma unor acumulări seculare, este rezultanta, chintesenţa inteligenţei poporului nostru ajunsă la punctul ei de maximă manifestare. „Sunt român şi punctum!” Răspunsul dat cândva de Poet este unul de supremă mândrie naţionalâ. Un sublim omagiu adus celor în mijlocul cărora s-a născut şi s-a format, ca o fiinţă complexă, emblematică, purtând pe fruntea sa înrourată cununa de lauri a unui ales sui-generis al Poeziei… Eminescu a pornit din Ipoteştiul natal, a învăţat la Cernăuţi şi Blaj, a studiat la Viena şi Berlin, de unde a revenit să trudească pentru ai săi, la Iaşi şi Bucureşti, înfăşurat în manta-i de tânăr şi romantic voievod al scrisului, ca în splendida sa „Odă” în metru antic.>>>>>

CEZARINA ADAMESCU:,,UN DASCĂL DE ŞCOALĂ NOUĂ ŞI GRAMATICA LUI POETICĂ”

STAN M. ANDREI, Sărbători gramaticale, Editura Olimpias, Galaţi, 2009

Limba Română – obiectiv principal în şcoală, în chip deosebit în perioada formării elevului mic, este pentru omul de mai târziu, mai mult decât necesară, pentru că îl însoţeşte pe om toată viaţa în parcursul lui, ca persoană fizică, intelectuală, spirituală, morală în directă corelaţie cu semenii săi. De aceea, nu poate sub nici un chip să fie ignorat ori neglijat, acest – al doilea sistem de semnalizare – care ne ajută la comunicare şi chiar la comuniune.

Gramatică poetică, gramatică distractivă, gramatică didactică şi toate la un loc, noua carte a lui Stan M. Andrei „Sărbători gramaticale”, este un suport minunat pentru predarea noţiunilor de limbă, uneori abstracte şi greu de învăţat.

Ca un veritabil slujitor pe altarul Limbii Române, învăţătorul Stan M- Andrei strecoară – în această carte, pentru toate vârstele, pe lângă noţiunile gramaticale necesare, picături din sufletul său de dascăl sensibil, care şi-a închinat toată viaţa luminării copiilor, dar şi sufletul de copil pe care şi l-a păstrat intact până acum.  Comorile lui de Lumină, prefăcute ca sub bagheta magică, în jocuri didactice, cântece şi poezii, dar, în chip deosebit, în poveşti – sunt scoase acum la iveală şi dăruite cu generozitate, nu numai celor care învaţă buchea gramaticală, ci şi celor care au uitat-o demult şi, prin acest chip, şi-o reamintesc cu plăcere, fixându-şi noţiunile trebuincioase, foarte lesne.

Pornind de la structura specifică jocului şi cântecului intonat pe mai multe voci, ori de către un solist – prima voce – învăţătorul Stan Andrei oferă în cărţile sale, reţetele unui ospăţ de cuvinte, cu toate dichisurile şi secretele lui, ceea ce-l face mai îmbietor, mai apetisant: de la gustările frumos asezonate>>>>>>

-Stan M.ANDREI:,,SĂRBĂTORI GRAMATICALE”

FĂRÂME DE POVESTE

Ascultaţi! În orice floare

Din grădina limbii este

O fărâmă de poveste.

Cine o ridică oare?

.

Cine-ncearcă? Cine poate

Corpul prins în trup de floare

Cu o vorbă să-l măsoare,

Mişcând gândurile toate?

Vin în goană Făt-Frumosul

Şi-o Ileană  Cosânzeană.

Smulg luminii câte-o geană

Apoi rostuiesc prinosul.

.

-Iat-o parte de vorbire!

-I se spune substantivul.

-Gard în gard e adjectivul.

-Se-nţeleg dintr-o privire.>>>>>

-Cezarina ADAMESCU:,,LUMEA MINUNATĂ A FĂPTURILOR NECUVÂNTĂTOARE”

Mariana Lazanu, “Izvorul zânelor” – poveşti

Cu un farmec încântător, autoarea de faţă de introduce în universal domestic, acolo unde se înfrăţesc om şi animal, natură, cer şi pământ, ape şi aer,  legând prietenii de nedezlegat. Facem cunoştinţă cu personaje care ne devin imediat apropiate: pisicuţa Andruţa o micuţă hoinară care-şi avea reşedinţa într-un parc: “Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă”.

Şi, după o astfel de prezentare, să vedem ce peripeţii a avut această năzdrăvană. Relaţia dintre stăpân şi animal e, de fiecare dată, altcum. Dorinţa de afecţiune e comună şi omului şi animalului, s-ar putea spune că există un transfer de tandreţe de la unul la celălalt şi în cele din urmă aceştia leagă prietenii pe viaţă.

Învăţămintele pe care, cu tact şi gingăşie ni le strecoară autoarea, nu pot decât să ne folosească, astfel, ea ne sfătuieşte să acordăm atenţie, milă şi îngrijire  animalelor, în special celor fără stăpân şi vom fi răsplătiţi cu o iubire pe măsură:

„Dragii mei, spune autoarea, nu uitaţi că alături de o pisicuţă drăgăstoasă nu ne simţim niciodată singuri. Ea ne alungă  orice supărare şi este prietena noastră cea mai bună!”

Modul de adresabilitate către cititor este direct, cald, apropiat, matern,  educativ, grijuliu,  plin de învăţăminte. Dar şi şăgalnic, şugubăţ, cât se poate de ludic, pentru că Mariana Lazanu, participă ea însăşi la aceste aventuri şi peripeţii extraordinare alături de eroiii săi, captivându-ne atenţia. Jocul este firul roşu care străbate toate poveştile şi, antrenându-ne în el, participăm cu toată fiinţa la întâmplările ce se derulează în fantezia noastră.  Ea strecoară exemple şi pilde de comportament din lumea animalelor, raportate la oameni. De multe ori, noi trebuie să luăm exemplu de la alte făpturi create de Dumnezeu, pentru că acestea se bazează pe un instinct negreşelnic şi nu manifestă viclenia, infatuarea, invidia şi alte defecte omeneşti.>>>>>

Mariana Lazanu:,,Poveşti pentru Georgiana”- două poveşti cu pisicuţe

Pisicuţa Andruţa

Dragii mei ştrengari, ia mai lăsaţi voi puţin joaca şi treceţi încoace, lângă mătuşica, să vă spună ea povestea unei pisicuţe frumoase cum nici că s-a mai văzut de-atunci. Aşa! Haideţi acum să ascultăm cu toţii povestea.

A fost odată ca niciodată o pisicuţă tare drăgălaşă şi jucăuşă nevoie mare, pe care o chema Andruţa. Lumea cea largă e plină de pisici, dar vedeţi bine că nici una nu era ca Andruţa. Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă.

De o bună bucată de vreme, pisicuţa noastră dormea într-un parc, dar nici ea nu mai ştia biata cum ajunsese acolo. Pesemne că se pierduse de mămica ei şi de aceea stătea mai mereu zgribulită, temându-se de pisicile mai mari sau de câini.

Într-o zi frumoasă şi caldă de toamnă, iată că o doamnă cu suflet bun a văzut-o pe Andruţa şi a întrebat-o:

-Dragă pisicuţă, nu vrei să mergi la mine acasă? Hai, nu vrei să fii pisicuţa mea?

-Miaau! Miaau! a răspuns Andruţa alintându-se, merg cu tine, dacă îmi dai să mănânc doar peşte şi caşcaval! M-am cam săturat de şoricei!

Zis şi făcut. Doamna cea bună a dus-o pe Andruţa la ea acasă, chiar în ziua aceea frumoasă de toamnă. Casa era într-un sat din apropierea marelui oraş, poate să fi fost chiar al nostru, unde o găsise pe micuţa hoinară.

Pisicuţa nu mai putea de bucurie când s-a pomenit într-o grădină minunată, plină cu meri, vişini şi cireşi. Pe jos crescuse o iarbă moale, umedă şi răcoroasă.>>>>>