Ioana Stuparu:,,Aţa cu cântec”

Ieşisem la drum să mă joc cu copiii. Am făcut câţiva paşi, după care m-am oprit locului uitându-mă în jos cu uimire. În faţa mea sclipea o monedă de trei lei. Am luat-o repede şi am strâns-o în căuşul palmei, rămânând ţeapănă ca un par.

După câteva clipe, am început să strig la copii şi să le fac semne exaltate cu mâinile. Îi chemam să vadă: „ce mare bucurie a dat peste mine, doar cu câteva zile înainte de sărbătoarea „Schimbării la Faţă”, când se ţinea bâlci la Mârşani.”

-Mamăăăă!!! A găsit trei lei, băăă!… se minunau tovarăşii mei de joacă, ţinându-se după mine ca după urs.

Am intrat în bătătură, să-i spun mamei bucuria mea.

-Am găsit trei lei, mămică! abia am îngăimat, din cauza emoţiilor.

Mama, în loc să se bucure aşa cum îmi imaginam eu, s-a întrebat:

-Machi, cine-o fi fost acela, care să piardă bani în timpu-ăsta!?

Mintea mea de copil n-a înţeles cu adevărat ce vrea să spună mama. Ba, mai mult, felul în care a reacţionat, m-a făcut să mă ruşinez fiindcă mă bucurasem de necazul altuia – în cauză fiind cel care pierduse banii.

Odată cu trecerea timpului, am înţeles nedumerirea de atunci a mamei şi anume: că se întâmplase să găsesc bani într-o perioadă în care se petreceau cu repeziciune evenimente care mai de care mai importante: războiul, schimbarea regimului, stabilizarea, iar colac peste pupăză: a mai dat Dumnezeu şi o secetă cumplită. Aşadar, sărăcia se aşternea din ce în ce mai mult peste tot. Cum să aibă cineva bani şi să nu-i ţină legaţi strâns în colţul batistei înnodat cu două noduri?>>>>

Adrian Botez:,,Emigrantul şi pasărea măiastră”

Stătea în vamă, aşteptând ca şoferul camionului cu care pleca din ţară să ajungă la punctul de vămuire. Cu mâinile-n buzunare , se plimba pe sub nişte copaci rari, plini de praful care se-aşterne la orice forfotă de graniţă: şiruri lungi de maşini, de tot felul, veneau cu viteză, apoi, pe măsură ce se apropiau de graniţă, încetineau, opreau – şi aşteptau. Ceasuri întregi. Apoi plecau, spre Dumnezeu ştie ce zări străine.

Îi era inima grea. Tare grea. Când plecase de-acasă, îi strânsese, în odaie, pe nevastă-sa şi pe cei trei copii micuţi(abia mergeau la şcoală) – şi le spusese:

-Eu nu mă mai întorc. Mă duc în străinătate, muncesc cât m-or ţine puterile, fac ceva bani şi vă trimit . Fac rost de acte de şedere în Italia – şi-apoi vă chem şi pe voi acolo. Nu se mai poate trăi aici. Gata!

Fuseseră ani răi, anii din urmă. Fusese dat afară de la fabrică, fără nici un motiv. Venise patron străin…El era un muncitor bun şi harnic – dar parcă toate se dărâmau în ţară, toate se dărâmau în jurul lui – şi nu se mai ridica nimic. Nimeni să nu fie în pielea unui şomer, care are mândrie de om : cum să nu meargă el la lucru, să-şi ţină, cu palmele şi sudoarea – familia? Cum să nu muncească, să simtă că e şi el , om cu rost pe lumea asta?>>>>