STAN VIRGIL –,,BUNICA FLOAREA”

Depăn amintiri înşirând pe aceste pagini segvenţe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei mele, ajunsă poate la răscruci de vremuri.

Eram prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi când începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Să nu-mi fie frică să stau singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând via noastră.

La circa cincizeci de metri distanţă de lotul nostru de viţă, avea şi tata mare (tatăl mamei) un hectar, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că îl păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani împotriva celor ce ar fi dorit să se înfrupte din strugurii copţi?

Înainte de a ne instala ca paznici ai lotului cu viţă de vie, mai întâi tata scotea uşa de la beci, încărca cu paie o saltea din pânză din fuior de cânepă ţesută de mama irna la război, lua câţiva chirpici din tizic[1] şi îi încărca în căruţă, apoi bota cu apă, o putină pentru a avea şi apă pentru baia săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, un calup de săpun de casă, lemne din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi alte obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung.

Când ajungeam noi la vie pe la începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de struguri ale soiurilor timpurii. Incepeam paza aşa de timpurim mai ales să alung graurii care ciuguleau boabele date în pârgă.

---

[1] Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii animale presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi uscate la soare pentru evaporarea apei. Se folosea în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene. N.A.

>>>>>>>>>>>>