Adrian BOTEZ:,,Fiul Zânelor”

                                                        – poveste japoneză –        

Au fost, demult, tare demult, în Japonia, doi bătrâni săraci. Dar cea mai mare sărăcie era că nu aveau copii  –  şi se simţeau precum pomul uscat şi fără rod, bun de aruncat în foc.

Într-o zi, bătrânul, dus cu treburi prin pădure, ca de obicei ( căci era lemnar, de cei care scobesc şi crestează lemnul cu tare frumos meşteşug, de veacuri învăţat şi transmis din tată-n fiu  –  dar el, cărui fiu să-i transmită meşteşugul?)  –  adormi la poala unui pin, doborât de gânduri şi de vechea-i amărăciune.

Şi visă. În vis se făcea că apar, de după copaci, zâne frumoase şi bune, plutind în aer ca fluturii. Şi se prindeau de mâini, şi-ncepură o horă în jurul pinului, la rădăcina căruia dormea bătrânul. Şi râdeau zânele, şi râdeau…Şi din lumina râsului zânelor, se năştea o pată gălbuie, care plutea în văzduh, ca o frunză desprinsă de ram. Şi o zână, mai frumoasă şi sprinţară ca toate, prinse pata cea galbenă, din văzduhul răvăşit de dans –  şi o puse lângă bătrân.

Ajuns cu visul aici, bătrânul se trezi. Care nu-i fu mirarea, când zări, lângă el, pata galbenă pe care o visase. Şi nu era pată, ci era un copil, un băieţel, cu faţa rotundă ca luna şi frumos ca soarele, şi care râdea, râdea  –  precum zânele din vis.

Se uită bătrânul în stânga, se uită în dreapta  –  se uită în toate părţile şi prin toate tufişurile, pe după toţi copacii  –  nimeni şi nimic. Se cam fâstâcise. Ce să facă  –  să ia copilul? Dar dacă îl apucă de umăr cineva şi i-l cere înapoi  –   zână sau ce-o fi?

Şi copilul tot râdea. După vreun ceas, bătrânul se hotărî: fie ce-o fi, îl duce acasă, şi cui o întreba de copil  –  o vedea el ce i-o zice şi ce-o mai face. Deocamdată, n-o să lase copilul, peste noapte, în pădure…

Ajuns el acasă cu copilul care râdea într-una  –  mult se mai bucură şi bătrâna, nevastă-sa, numai la vederea pruncului râzăreţ. Îi povesti, tot, femeii.>>>>>>>>>>>>